Despre paternitate, invidie, ridicol politic și chimie

Luni începe săptămâna în care copiii vor derula activități extrașcolare și care a avut mult succes anul trecut, când era numită „Școala Altfel”. E un lucru bun, un lucru luminos pentru copii. Sunt foarte bucuros că ceea ce s-a derulat cu succes anul trecut a fost păstrat și acest an. Un alt lucru corect pe care l-am făcut însă cred că e vina mea că nu am vorbit destul despre el.

Nu vreau ca aceste lucruri bune pentru copii să fie umbrite de disputele politicienilor. Dar nici nu pot să las să treacă netaxate mizeriile acelorași politicieni. 

Cât de mic și chinuit de complexe de inferioritate trebuie să fii încât să nu recunoști că pruncii altuia sunt frumoși și inteligenți? Cât de meschin și lipsit de generozitate, cât de ros de invidie trebuie să fii să nu recunoști când altcineva a făcut un lucru bun? Ce ADN de plagiator primitiv trebuie să ai pentru a lua un program, numit, sugestiv și generos, „Școala Altfel” și să-l derulezi, identic până la virgulă, schimbându-i denumirea în „Să știi mai multe, să fii mai bun!” (sună a limbă de lemn venită drept din cavernele comunismului sindicalist, marca Suzana Gâdea (vezi CV aici)). Pentru că asta a făcut Ecaterina Andronescu: a preluat un program validat de realitate (Școala Altfel), nu a suportat că el poartă semnătura altcuiva și, pur și simplu, i-a schimbat numele. Expresia ultimă a formei fără fond. E ca și cum eu aș fi schimbat numele programului „Cornul și laptele” cu ceva de genul „Să te hrănești mai bine, să crești mai mare”. Penibil nu? Din păcate exact aceste motive adică: complexe de inferioritate, suflet meschin, ADN de plagiator, obsesia funcțiilor și invidia primitivă, evident, deghizate savant sub aparențe serafice, duc la distrugerea sistematică a coerenței sistemului de educație din România de către cei care nu pot adormi liniștiți dacă nu au apărut la televizor seara ca salvatori ai învățământului românesc. În această linie, aștept cu nerăbdare momentul în care Victor Ponta se va lăuda cu introducerea clasei pregătitoare.

Care este realitatea despre acest proiect de succes? Ideea a venit in urma unei vizite a aparatului ministerului la "Transylvania College" din Cluj, una dintre scolile private de succes. Secretarul de stat Oana Badea mi-a propus-o. Eu am susținut-o puternic și am aprobat-o. E adevărat, am avut o rezistență uriașă din partea „sistemului”. Am avut și critici, părinți care spuneau că profesorii nu fac nimic, etc. Da: în aceste cazuri, părinții să facă bine să pună presiune pe profesori și pe directori să facă ceea ce trebuie. Iar argumente de genul „știți, nu mă pun eu cu profesorul  pentru că risc să-i dea note mici copilului meu” nu sunt argumente pe care să le accept. Vehicularea acestui tip de argumente arată că în România avem un uriaș deficit democratic, în speță ne lipsește „democrația participativă” care ar trebui să fie un cenzor la adresa oricărei administrații, de la școală, la primărie, poliție, etc.

Vreau să povestesc cum am ajuns, de la 21 de ani încolo, să nu mai am nici cel mai mic sentiment de invidie în nicio circumstanță. Poate servește și asta celor care mă citesc să aibă o viață puțin mai relaxată. 

Era în octombrie 1992, eram tânăr stagiar în laboratorul viitorului meu conducător de doctorat, Jean-Marie Lehn. La prima discuție cu profesorul Lehn discutăm despre subiectul meu și îmi spune, în final „înainte de a începe în laborator ar trebui să citești ce a făcut Paul Baxter”. Umplut de mândria de a fi primit un subiect de cercetare trăznet, fug la bibliotecă și caut tot ce-a făcut numitul Paul Baxter. Surpriză: după 3 zile de căutări nu găsesc nimic relevant și nici nu știam cum să-i spun profesorului asta. Nu voiam să par neputincios „din prima”. Merg pe la 8-9 seara în laborator, decis să-i trag de limbă pe alți membri, mai experimentați, ei echipei lui Lehn. În sala laboratorului unde luam cafeaua apare, la un moment dat, un tip cu o bicicletă (eram la etajul 7!) în spinare care părea că abia se trezise. Se uită la mine cu un aer jovial și îmi spune: 

-You are the new guy in the lab, huh? Daniel is your name, right?

-Yes (zic eu timorat de ciudățenia situației).

-Well, my name is Baxter, Paul Baxter, și îmi întinde cea mai generoasă mână pe care am primit-o întinsă vreo dată).

-... (perplexitate)
-Want to share a kebap and some tea with me?
-...(foame și jenă)

Bref, Paul Baxter lucra chiar în același laborator cu mine. Și începem o discuție despre chimie, moment în care înțeleg exact de ce îmi spusese Lehn „să citesc ce a făcut Paul Baxter” și nu „să vorbesc cu Paul Baxter”. 

Primul motiv era că Paul tocmai terminase de redactat o extraordinară lucrare științifică (vezi aici) care avea să revoluționeze un întreg domeniu al chimiei. Iar acea lucrare avea relevanță pentru cercetarea mea. În momentul în care Paul mi-a prezentat geniala sa descoperire (împărțind cu el kebap-ul pe care-l adusese și ceaiul de mentă) am simțit o invidie de nestăvilit. Acel tip de invidie care te face nefericit, care te schimonosește și te urmărește ani întregi. Spre norocul meu, grație probabil personalității lui Paul, acea invidie a dispărut în 10 secunde. A fost ultima dată în viață când am simțit acel sentiment urât. Pus în fața personalității cu totul speciale a lui Paul, a netei sale superiorități (avea 11 ani mai mult) mi-am dat seama că soluția fericirii este să te bucuri de succesul celui care e lângă tine, nu să-l invidiezi. Să profiți de succesul său pentru a deveni tu însuți mai bun. Să-ți crești capitalul uman, nu să-l irosești urând. Și uite-așa am procedat de la 21 de ani și, slavă Domnului, acum pot să spun că am trăit jumătate din viață fără a cunoaște ce este invidia. Vă recomand să încercați. Merită!

Al doilea motiv pentru care trebuia „să citesc” și nu „să vorbesc” cu Paul Baxter aveam să-l aflu în timp: Paul venea la laborator după ora 20, pleca înainte de ora 11 dimineața și era un fel de geniu adesea închis în sine. Mă alesese ca unul dintre puținii oameni cu care vorbea firesc și deschis. Norocul meu.
Azi, îi spun doar atât: thanks Paul. You made me a better man. 

Doresc fiecarei persoane publice din România un Paul Baxter în viața sa.

UPDATE: un număr surprinzător de oameni mi-au scris că toată lumea încă vorbește despre „Școala Altfel” și că programul este foarte apreciat. Voi ce credeți? Sondaj în dreapta sus. La comentarii puteți adăuga sugestii sau să-mi spuneți ce activități ați derulat.