Despre puțină fericire

Astăzi a fost o zi obișnuită din viața mea publică. Intervenție televizată la RTV despre evaluarea națională (în care am spus exact ceea ce am scris pe blog). În platou erau, surprizăăăă, dna Andronescu și, ta-daaaam, dna Rogalski. Am mai fost la lansarea filialei Mișcarea Populară Caraș-Severin. A fost și o conferință de presă (unde nu au lipsit clasicele întrebări: „va fi Traian Băsescu locomotiva Mișcării Populare?”, „ce părere aveți despre Constituția lui Crin și regionalizarea lui Dragnea?”, „cum vă simțiți în „Frunzăverde-land?”, etc.

Uneori este foarte dificil să-ți explici ție însuți de ce, într-o duminică frumoasă de vară, când oamenii normali stau la terasă cu prietenii, tu îți pierzi vremea explicând cum stau lucrurile cu evaluarea națională. Explicând cui? Principalului responsabil al aplatizării ierarhiilor. Principalului responsabil al răsturnării valorilor din România. Doamnei Andronescu. Plus celei care are explicații de dat, conform multor părinți, despre de industria meditațiilor la limba română de la Școala Centrală și din București în general (dna Rogalski).

Sau mai rău, pentru că cele două măcar sunt femei, cum poți să-ți pierzi vremea vorbind despre Dragnea și Crin? Da, uneori chiar te întrebi ce anume te ține activ în această luptă cu mlaștina politicii din România?

Spre norocul meu am primit astăzi un răspuns. De la un domn, pe care nu-l cunosc, dar care mi-a scris textul de mai jos. Pentru un asemenea E-mail merită să te lupți cu 100 de Dragnea și 100 de Crini la un loc.

• 
  

  
  

  Sunt cateva saptamani de cand mi-am propus sa va trimit acest mesaj, dar agitatia cotidiana m-a oprit pana acum.
  Sunt parinte. Cristina are 6 ani si jumatate, iar Radu, patru ani si jumatate. Acum mai bine de un an, cand fetita mea era la gradinita si a aparut necesitatea clasei pregatitoare la scoala, am fost unul dintre parintii confuzi, complet debusolati, care nu stiau ce sa faca. Fetita mea mergea la gradinita, noi eram multumiti, ea era fericita. Cand am aflat ca trebuie sa mearga la scoala, pentru grupa zero, am fost suparati. Am trecut prin evaluari, prin chinurile cauzate de faptul ca nu stiam cum, unde, in ce fel. De la gradinita ni se dadeau informatii contradictorii, presa specula mai mult decat informa, la scolile din zona nimeni nu stia nimic concret. Am fost nevoit sa ajung pana la Ministerul Educatiei, la o conferinta de presa, pentru a afla informatii corecte.
  Intr-un final insa, am inscris fata la scoala, la clasa zero. Si a trecut un an. Unul in care, fetita mea a invatat sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca. Anul s-a terminat, la serbare a fost laudata, mi-au fost inmanate materialele didactice lucrate in acest an, diplomele obtinute la concursurile avute in scoala. Dupa un de "clasa zero", pe langa tot ce a invatat, cea mai mare realizare, o consider dragostea enorma pe care copilul meu a dobandit-o pentru scoala! Fiecare seara in care mergea singurica la culcare, pentru a se putea trezi odihnita a doua zi pentru scoala, fiecare dimineata in care ochii mei obositi abia se puteau deschide, in timp ce copilul meu statea la marginea patului meu, dupa ce singura se trezea si imi spunea :"tati, e ora de mers la scoala!"....
  Astazi dimineata s-a trezit....E duminica, e vacanta....Am gasit-o la marginea patului meu..."Tati, am visat ca a inceput scoala...Putem sa mergem la scoala ??!"
  La gradinita a fost frumos. Dar niciodata, nu am simtit ca e altceva decat, un loc de joaca. La scoala, imi vad copilul fermecat de miracolul cunoasterii. Fericit de fiecare descoperire, de fiecare lucru nou pe care il invata. Bucuroasa de fiecare zi. Si, pentru fericirea copilului meu, va multumesc. Si imi cer iertare, pentru toate gandurile nepotrivite avute in urma cu un an.
  Cu respect, un parinte fericit.