Ce le-aș fi spus colegilor la întâlnirea de 25 de ani

În primul rând aș fi tăcut pentru a-i asculta.

După care, dacă m-ar fi întrebat, le-aș fi spus - celor care au nemulțumiri în viață - că am ajuns cu toții mult mai departe decât speram atunci, la sfârșitul anilor '80, când stăteam la terasa „Flora” și puneam țara la cale. Țin minte cu câtă atenție studiam primul walkman Sony care ne-a căzut în mână, ce fericiți eram când mai puneam mâna pe o casetă cu Dire Straits sau Pink Floyd sau cum făceam echipa pentru campionatul liceului.

Le-aș mai spune cât de mult noroc am avut că am avut parte de profesori de foarte bună calitate. Dna Putnoki, dna Vert, dl. Faur dar și mulți alții, ne-au dat nu numai cunoștințe, ci și un soi de repere pentru viață. Nu vreau să-i idealizez, dar cu certitudine erau oameni pentru care „valoare” însemna ceva.

I-aș mai spune dlui Faur, profesorul de biologie, că atunci când m-a suspectat că mă uitam pe lucrarea colegei greșea: mă uitam, dar nu pe lucrare... M-am simțit groaznic când și-a imaginat că aș fi vrut să mă „inspir”. O să râdeți, dar țin minte destul de bine chiar și orele de economie politică și laxismul dirigintei (dna Putnoki) când venea vorba de orice legat de UTC sau comunism: pur și simplu făceam altceva la ora respctivă.

Mi-aș cere scuze unei colege, A., pe care am sărutat-o de anul nou 1987/1988, și la care am ținut foarte mult, că nu i-am mai acordat foarte multă atenție după aceea: pur și simplu eram extrem de timid și nu știam cum să încep conversația din ziua care a urmat...

I-aș mai spune Lilianei Feru „mulțumesc” pentru că mama sa mi-a făcut rost, atunci era foarte greu, de un bilet de tren la vagon de dormit pentru a merge la pregătirea lotului de chimie de la București. Le-aș mai spune că unul dintre cele mai emoționante momente din viață a fost când m-au așteptat toți la aeroport după ce m-am întors de la o olimpiadă de la Sofia. Și acum țin minte că i-am adus lui Dali două pachete de țigări LM (de fapt adusesem 4, cu dolarii cumpărați de la un competitor sârb, dar vameșul de la Otopeni mi-a oprit două...).

I-aș mai spune Anișoarei Dumitru cât de mult mă fascina și intimida în același timp: avea un stil de a spune lucrurile direct și fără ocolișuri că ar fi fost un foarte bun politician :) Era cam singura persoană față de care, atunci când îmi trecea prin cap ceva mai neobișnuit, simțeam nevoia să mă justific.

Le-aș mai spune că, oricât de glacial m-ar fi perceput în anumite faze ale vieții mele publice, nu m-am schimbat defel: vibrez la fel atunci când ne amintim serile de la Herculane sau Gărâna.