Extemporal pentru noii parlamentari: 117 întrebări la care nu s-au gandit niciodată

Absent din dezbaterea publică de câțiva ani, și cu ferma decizie de a nu mai căuta să revin vreodată, la ceas de bilanț al încă unei campanii simt totuși nevoia să arăt adevăratele vulnerabilități dar și întrebările fundamentale ale României, în loc să mă alătur corului de bocitoare care constatată irelevanța și goliciunea peisajului politic. Întrebări la care dacă nu răspundem urgent –noi, ca societate, nu politicienii– drumul României va continua să semene cu zborul unui balon fără busolă. În rezumat : răspundeți la cele 117 întrebări de aici și veți ști încotro trebuie mers.

Acum vreo trei ani, prin 2013, începeam să redactez programul politic al unei fundații cu obiective politice. Nedorind nici să reinventez roata, nici să produc abureala obişnuită, am căutat în documente oficiale opţiuni clare ale Statului Român, pe domenii. În afară de opţiunile clare de apartenenţă la NATO şi UE, o condamnare a comunismului și un déjà caduc Pact Pentru Educație, nu găseam nimic.

Am încercat apoi să descifrez opţiunile (explicite sau implicite) ale naţiunii, încercând să-mi clarific răspunsul la întrebarea "ce însemnă să fii român?". Am recitit istorie, am vorbit cu oameni mai informaţi decât eram eu, dar tot în ceaţă am rămas. Până ce, în urma unei discuţii cu doi oameni extraordinari, m-am luminat: noi nu avem definit un set de valori intangibile, precum celebrul "Liberté, Egalité, Fraternité" francez.

Fără opțiuni clare ale statului și fără un set de valori intangible ale națiunii, nu găseam șinele pe care să pun locomotiva unei mișcări politice utile țării. Van efort : în lipsă de repere bâjbâim în vidul axiologic al societății românești. Bâjbâim și dispăm resurse. Ăsta este, în fond, și motivul pentru care politicienii noștri nu pot da soluţii (legi) solide: nu avem linii directoare, cu care, ca român, dincolo de imperfecțiunile personale ale fiecăruia, să te trezeşti dimineaţa, să te culci seara, să le aperi cu pieptul dacă sunt atacate şi să le transmiţi copiilor.

Din reflex m-am îndreptat către învățăturile „elitelor”. Am descoperit că acolo vraiștea e și mai mare: avem o specie unică, cea a „intelectualilor constatatori”. Ei sunt textieri inegalabili, capabili să-ți schimbe și părerea că "Messi e mai bun decât Bănel", cu incalificabila capacitate de a cugeta liniștit, absenți chiar, retrași în pacea lor (internă?) în momente de maximă tensiune, în care țara fierbe iar muritorul de rând, sau chiar omul hârșit în lupte, își pierde simțul de conservare. Ei, „intelectualii constatatori”, reușesc apoi, când tensiunea războiului a trecut iar spiritele își recapătă apetența pentru disecat evenimente, să ne lumineze cu explicații și soluții post-factum (lecții sublime, fiecare dintre ele!) și lecții limpezi de morală. Dar intelectuali vizionari, care să lase nuclee structurate de gândire în urma lor, ioc. 

M-am întrebat, firește: "păi şi cine exact sunt eu să îmi permit să spun, cum trebuie făcute anumite lucruri, atâta timp cât o naţie întreagă nu a decis care sunt opţiunile sale majore?". 

Dar să revenim la mișcarea politică. Colegii mei, evident, mă zoreau. A trebuit însă să accept că astea sunt limitele mele: nu mi se pare corect să dai "soluţii" atâta timp cât nici măcar problemele nu sunt corect formulate. Vorba veche: o corabie care nu ştie unde vrea să ajungă nu găseşte niciodată vânt favorabil. Şi în loc de soluţii le-am dat probleme ;)

Am repertoriat atunci*, aşa cum m-am priceput, vulnerabilităţile României, precum şi întrebările la care ar trebui să răspundă limpede, scurt şi la obiect, oricine vrea să conducă România. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat atunci cu documentul pe care l-am distribuit colegilor. E posibil să mai fie pe undeva pe net sau e posibil ca el să fi stat la baza vreunui obscur și uitat program politic. Cert este că acum tocmai s-a încheiat încă un sezon de vânătoare de voturi. În care românii au primit răspunsuri nerelevante de la oameni în marea lor majoritate nerelevanți, la întrebări pe care nimeni nu l-a pus. Oameni mici, minți închistate, caractere stâlcite. De la domnișori cu ochelari fără ramă și discurs fără fond dar destoinici feisbuchiști, la nevinovate gazele, gușteri hămesiți, și venerabili, respectabili seniori, luați în brațe de și mai venerate amazoane. Pe ici pe colo, ca în fiecare campanie, mai apare cîte un ghiocel, semeț, alb și îndrăzneț. Dar nu ei, fesibuchiștii, gazelele, gușterii, venerabilii, amazoanele și ghioceii sunt cauza: ei sunt rezultatul. Rezultatul faptului că niciodată, nimeni, nu a avut inteligența și perseverența să pună pe hârtie vulnerabilitățile României și întrebările fundamentale la care trebuie să răspundem înainte de a încropi, pe genunchi, platforme și programe găunoase care duc spre nicăieri. În 1989 România nu a avut o minte clară care să cearnă ce e de păstrat și ce e de aruncat. Nu avem nici acum o structură cât de cât inteligentă care să clarifice, structurat, confuzia discursului public.

Cred că vulnerabilitățile și întrebările aferente pe care le-am gândit acum trei ani acoperă o bună parte din ce trebuie făcut. Sigur, e absurd sa ne așteptăm de la vreun partid să ne dea aceste răspunsuri. Și nici de la vreo platformă sau „strategie” constipată. Dar totuşi, cineva trebuie să răspundă clar si succint la aceste întrebări. Poate comisia care face planul de ţară? Spus simplu așadar : faceți bine și răspundeți la cele 117 întrebări și veți ști încotro să o luați.

*nu îmi mai amintesc cu precizie, dar din câte citesc prin căsuța mea poștală, câțiva dintre cei cu care am fondat Fundația Mișcarea Populară și-au adus contribuția la text. Nu îmi asum întreaga paternitate, ci doar vreo 22 dintre cei 23 de cromozomi. Și nici nu îmi asum vreo originalitate: sunt convins că în multe documente, programul PPE de exemplu, se găsesc elemente care te fac să îți pui întrebări.