Cum e cu latinitatea Limbii Române (text scris de tata, adică de Ionel Funeriu)

Imaginați-vă că aveți în buzunarul din dreapta 100 de bancnote de un leu fiecare, iar în cel din stânga doar o bancnotă de 500 de lei (există..., dacă n-ați avut ocazia). Cu această imagine în minte vă rog să citiți rândurile următoare.

Pe la sfârșitul veacului al XIX-lea Alexandru Cihac a publicat un dicționar etimologic al limbii române. După ce a încheiat redactarea, învățatul nostru s-a apucat să numere cuvintele de origine latină și pe cele de origine slavă din dicționar. A constatat un lucru surprinzător : cuvintele de origine slavă erau de două ori mai numeroase decât cele de origine latină. Și a mai constatat că unul din cinci cuvinte era de origine turcă. În aceste condiții se naște întrebarea firească : mai avem noi dreptul să susținem latinitatea românei ? Nu e, oare, mai logic să recunoaștem că româna e limbă slavă ? Răspunsul a venit prompt din partea lui B.P. Hasdeu care, în teoria sa despre circulația cuvintelor, a demonstrat convingător latinitatea românei. Nu dispun de spațiu tipografic necesar să expun detaliile teoriei sale, redau doar ideea cadru : elementele latinești sunt mai puține[1], dar sunt cu mult mai importante decât cele slave sau turcești.

La argumentele lui Hasdeu, vreau să adaug o probă nouă în favoarea latinității care să se plieze pe specificul rubricii mele din ziar. Pentru aceasta m-am gândit să reproduc o listă a peștilor de apă dulce din România : biban, caracudă, caras, clean, crap, lin, lostriță, mreană, nisetru, păstrăv, scobar, somn, șalău, știucă și câți vor mai fi. Dacă aveți curiozitatea să verificați originea lor prin dicționare, veți constata că, exceptând șalăul, care e din maghiară, toți ceilalți sunt de proveniență slavă. Un singur nume nu este slav sau maghiar și acela e genericul... pește, provenit din latinescul piscis, și care, în sfera lui semantică, îi înglobează pe toți ceilalți. Chiar dacă preparăm ciorbă de mreană sau de somn, zicem ciorbă de pește, chiar dacă prindem crapi zicem că pescuim, nu... crăpim. Nu dispun de statistici, dar bunul simț și buna credință cu care trebuie să judecăm lucrurile ne obligă să recunoaștem că în vorbirea cotidiană rostim pește mult mai frecvent decât toate cele 14 nume de specii din inventarul meu luate la un loc. Există români care în viața lor nu au pronunțat cuvântul caracudă ori lostriță, dar nu există român care să nu fi rostit niciodată cuvântul pește. Și asta nu e tot. Acest cuvânt generic și-a înfipt rădăcini zdravene în vocabularul românesc, creându-și de-a lungul veacurilor o familie (de cuvinte) numeroasă : peștișor, pescuț, pescui, pescuit, pescărie. Din pescuit s-a creat în vechime derivatul : pescuitor. „Nu te teme, de acum vei fi un pescuitor de oameni” îi spune Isus lui Petru într-o ediție a Bibliei. (Termenul a fost preferat și în titlul operei Pescuitorii de perle a lui Bizet.) Cu timpul, pescuitor a fost împins spre periferia vocabularului fiind concurat de pescar, cuvânt provenind din lat. piscarius care îl are la bază tot pe piscis. De la pește s-au creat expresii și zicători precum : „cât ai zice pește”, „pește/ mămăligă prăpădește”, „asta-i altă mâncare de pește”, „se zbate ca peștele pe uscat”, „peștele cel mare îl înghite pe cel mic” etc. Frecvența lui considerabilă în limbă l-a făcut să pătrundă până și în lexicul argotic unde pește înseamnă proxenet, iar a pești înseamnă a înșela, a păcăli pe cineva. Trebuie să recunoaștem apoi că nimeni nu spune nici „cât ai zice mreană”, nici „scobarul cel mare îl înghite pe scobarul cel mic”, nici „asta-i altă mâncare de biban” și nici „întâlnirea s-a încheiat în coadă de păstrăv”.

Peștele a ajuns în română și în „variante neologice” : piscicol, piscicultură, piscicultor, piscină. Toate sunt preluate din franceză, atât numai că, la rându-i, franceza le-a preluat din latină. Să analizăm neologismul care pare a nu avea nicio legătură cu peștii – e vorba de piscină, se înțelege – și să coborâm în trecutul său. Un dicționar etimologic francez ne informează că în 1505 fr. piscine avea sensul : „vaste bassin rempli d’eau pour se baigner” (ușor de tradus), în timp ce cu mai bine de 300 de ani în urmă, la 1190, cuvântul desemna scăldătoarea în care Hristos l-a vindecat pe paralitic („le bassin où Christ guérit le paralytique”). Același dicționar indică drept etimon lat. piscina care însemna „heleșteu”, adică : „bazin cu pești”. Preluând termenul pe la începutul secolului trecut probabil, româna a reținut doar ultimul înțeles al fr. piscine, sens cu care îl întrebuințăm și astăzi.

Încercați acum să aplicați o mică hermeneutică lexicală precum cea de mai sus crapului, mrenei ori somnului, cleanului, bibanului sau oricărui alt soi și veți constata că vrând-nevrând, veți ajunge tot la „valorosul” pește.

Cum se vede, ponderea cuvintelor într-o limbă este dată de frecvența și productivitatea lor, de capacitatea de a dezvolta sensuri noi, de vocația lor integratoare și, până la urmă, de circulația lor, așa cum ne-a învățat Hasdeu. Peștele este o bancnotă de 100 de lei, bibanul, carasul și ceilalți sunt, fiecare, monede de cel mult „doi bani”.

Text apărut în cartea: Biografii Lexicale, disponibilă aici.

---

[1] Doar aparent mai puține, pentru că Cihac n-a luat în calcul derivatele și nici împrumuturile romanice. Numai neologismele de proveniență franceză reprezintă aproape o treime din masa vocabularului românesc. Iar dacă ne gândim că, la rându-i, franceza le-a preluat din latină, perspectiva se schimbă radical.