Universităţi, vă acuz!
Capul în gură dat de domolul nostru ministru
bucovinean universităţilor « tradiţionale » ne-a făcut să privim
dincolo de festivismele penibile cu care ne-au obişnuit universităţile noastre
şi să vedem că de fapt roba şi toca universitare sunt mai degrabă nişte
deghizări de clovni decât simbolul unei excelenţe comportamentale.
Mai rar atâta minciună, amatorism, prostie, manipulare
şi politicianism de doi bani ca în „scandalul” alocărilor de locuri (şi
implicit finanţare) universităţilor de stat. O ocazie unică pentru fiecare
actor să fie „masculul alfa” în faţa propriilor suporteri (prezenţi şi
viitori), cu unic rezultat o hărmălaie generalizată din care nimeni nu mai
înţelege nimic. La final, fiecare va fi considerat, pe rând, Scaraoţchi, erou,
reper moral, luptător pentru valoare academică, securist şi/sau pesedist, dar
rezulatul concret al grevelor care nu sunt greve, al cearceafurilor cu
sloganuri, al râurilor de cerneală, înjurături, proteste şi postări pe facebook
va fi încă odată trimiterea în derizoriu, sau cel puţin uitare, a puţinelor
eforturi serioase şi corecte făcute de-a lungul timpului.
Adevărata tragedie este că toate epitetele pe care
actorii şi le vor fi aruncat în acest răstimp sunt concomitent adevărate:
fiecare este în acelaşi timp şi impostor, unii şi securişti, şi mincinos, şi
erou al luptei pentru integritate academică, şi căutător cu orice preţ al unei imagini
publice favorabile prin spunerea parţială a adevărului, dar niciunul nu are
gândul la studenţi şi la ce le bagă în cap universităţile noastre, totul pe
banii... dumneavoastră.
În ceea ce mă priveşte m-am săturat să urmăresc
baletul acestor triste figuri şi în numele decenţei să rămân spectator la
războiul dintre nişe penibili Nea Caisă care astăzi au puterea politică şi
nişte anemici oameni bine intenţionaţi, dar care atunci când au condus
ministere sau universităţi nu au făcut nimic curajos, invocând tot felul de
scuze. Unii sunt tot atât de condamnabili ca ceilalţi, iar eu, unul, nu cred că
trecerea sub tăcere a unor adevăruri doar pentru că există un duşman comun şi
plasarea de pariuri pe mârţoage sunt soluţii. Îmi sunt dragi unii dintre
actori, îmi sunt profund antipatici alţii, cu unii m-am judecat prin tribunale,
cu alţii am fost printre primii zece oameni care au menifestat pentru justiţie
în marţea neagră din 2013, pe alţii i-am susţinut, dar deasupra sentimentelor
tronează adevărul. Cred că suntem într-un moment al adevărului, un moment în
care eu, fără miză personală, dar responsabil de setarea standardelor de
corectitudine faţă de care putem judeca mizeria de astăzi, am obligaţia să spun
răspicat: Universităţi, vă acuz!
Universităţi, vă
acuz de laşitate! Vă acuz că atunci când lucrurile intrau în normalitate aţi absentat, comod
şi laş, în dezbaterea publică şi m-aţi lăsat singur în faţa coaliţiei
mediocrităţii. Aţi fost laşi, tot aşa cum aţi fost laşi şi după 1990 când
niciuna nu aţi dat afară vajnicii securişti care, neîntârziat, v-au devenit
şefi. Nu uit cum vă repezeaţi în aeroportul din Iaşi să îmi căraţi geanta, după
ce cu câteva ore înainte complotaţi în Cartelul Naţional al Rectorilor să mă
daţi jos. Ăştia sunteţi. V-am dat prin lege posibilitatea ca alegerea
rectorilor să nu mai fie rezultatul unor negocieri de culise, ci rezultatul
unei democraţii interne. Voi, universitari, i-aţi ales pe rectorii care
semnează tabele cu susţineri de partid, nu eu şi nici vreun politician. Nu vă
miraţi acum că mediocritatea vă înghite. Sunteţi voi cu adevărat diferiţi de acea
mediocritate? După cum aţi acţionat, aţi demonstrat că nu.
Universităţi, vă
acuz de prostie! Vă acuz că atunci când reprezentanţi de frunte ai universităţilor
„tradiţionale” au avut puterea nu au făcut nimic. Nu are importanţă dacă din
neştiinţă, comoditate sau frică. Nu a fost din neştiinţă, vă asigur eu, pentru
că le-am spus exact ce au de făcut. „Nu am avut timp” e o scuză ridicolă: OUG
poate fi dată în 2 zile, iar clasificarea poate fi făcută în 2 luni.
Universităţi, vă
acuz de risipă! Vă acuz că atunci când v-am alocat bani, nu aţi făcut ceea ce trebuie.
Alocaţi azi mai puţini bani pentru administrare şi mai mulţi pentru învăţământ
şi cercetare? Cel mai probabil că nu. Aţi dat funcţii plătite la toţi prietenii,
în loc să-i premiaţi pe cei buni. Ce obraz aveţi să cereţi mai mulţi bani
publici când unii rectori[1]
au venituri de 100.000 de Euro net pe an (vezi aici)? Aţi băgat bani în fast şi betoane,
zero în resursa umană! Aveţi contracte cu mari firme care se plâng că nu au
mână de lucru? Sau voi sunteţi prea finuţi să staţi la masă cu unii care în loc
de rumeguş mesianic produc valoare? Nici până acum nu aţi înţeles ce spunea
Regele Ferdinand în 1923: „nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte
în ea”. Spiritul vostru e însă spiritul de gaşcă.
Universităţi, vă
acuz de impostură! Vă acuz că nici după ce au apărut numeroase semnale publice nu aţi avut curajul
– niciuna! – să verificaţi toate doctoratele de după 1990 referitor la plagiat.
Eroic, Universitatea din Bucureşti şi-a asumat lupta antiplagiat în cazurile de
notorietate şi e posibil să fi plătit pentru asta, dar nimeni nu a continuat
demersul la scară largă, singura care putea să aibă efecte în societatea
românească. Unii dintre „marii” rectori[2]
s-au solidarizat cu „marii” politicieni întru muşamalizarea plagiatelor (link aici). Nicio
universitate nu a vânat sistematic studenţii plagiatori şi profesorii care
scriu referate ce pot fi cumpărate online. Dacă politicienii au plagiat masiv
tezele lor de doctorat e vina voastră, a universităţilor, pentru că le-aţi
permis într-o vinovată cârdăşie a imposturii.
Universităţi, vă
acuz de mediocritate! Vă acuz că niciuna dintre voi nu atrageţi universitari
valoroşi din diaspora ştiinţifică românească. Ştiu bine de ce: venirea lor v-ar
scoate din zona de confort a micilor coterii interne. Toţi aţi strâmbat din nas
când am introdus criterii normale de promovare îndeplinite de mulţi tineri
români din afară, dar nu şi de gloata de prieteni din universitatea voastră. Toţi
aţi fost părtaşi silenţioşi când criteriile de promovare au fost diluate
nepermis, până au devenit irelevante. Nu aţi reuşit să stopaţi răsturnarea
sistemelor axiologice din România, ba chiar aţi participat activ la ea, prin
promovarea în funcţii academice de prestigiu a unor triste mediocrităţi. Aţi
pactizat cu cei care deţineau puterea politică, prin absenţa din marile teme
naţionale. Un exemplu recent: aţi auzit ca universităţile de medicină să facă
campanii active împotriva nebunilor anti-vaccin? Eu nu, iar copiii continuă să
moară pe capete.
Universităţi, vă
acuz de supunere politică! Vă acuz că faceţi pact cu anumite zone politice
pentru posturi de demnitar şi avantajele aferente. Vă acuz că vă folosiţi
universităţile şi organizaţiile de studenţi la campanii electorale. Vă acuz că
daţi locuri în cămine preferenţial studenţilor agreaţi politic.
Universităţi, vă
acuz de nepotism! Vă acuz că luaţi la doctorate prin sistemul PCR, vă acuz că aproape
niciodată nu aveţi mai mult de un candidat pe un loc, vă acuz să aţi tăcut
atunci când Ponta a demolat sistemul transparent de recrutare pe care vi l-am
oferit. Aţi tăcut pentru că v-a convenit, şi aţi reluat şmenurile obişnuite cu
angajările, mai ales la medicină.
Universităţi, vă
acuz de furt! Vă
acuz că percepeţi, la locurile cu plată, taxe mai mici decât suma alocată de
stat pentru aceeaşi specializare cu locuri de la buget. Furaţi astfel din banii
studentului intrat la buget şi care urmează acelaşi curs cu studentul la taxă.
Universităţi, vă
acuz de ipocrizie! Vă acuz că ţipaţi acum, când voi pierdeţi bani, dar aţi tăcut laşi când
duceam lupta pentru principii, aţi tăcut şi atunci când principiile în baza
cărora aţi câştigat au fost călcate în picioare.
Nu ne duceţi de nas, explicându-ne bosumflaţi că ceea ce vedem este doar o clasică
agresiune a unor brute împotriva unor savanţi. Este mai degrabă climax-ul inevitabil
al unui teatru al absurdului în şase acte:
Actul 1, epoca
romantică: La
sfârşitul anilor 90, Adrian Miroiu (în mandatul lui Marga) aplică finanţarea
per student (o măsură necesară dar care a avut şi un efect pervers: nimeni nu
mai pica studenţi la examen de teama pierderii banilor). În 2005 Mircea Miclea
instituţionalizează noţiunea de calitate în universităţi. El leagă calitatea de
„capacitatea maximă de şcolarizare” adică numărul maxim de studenţi pe care o
universitate îi poate înmatricula garantând o calitate minimală. Universităţile
continuau să fie finanţate din pixul ministrului[3]
(fiecare era fericit cu micul lui şmen făcut cu ministrul în funcţie, deci
nimeni nu se plângea).
Actul 2,
trezirea din amorţire: În octombrie 2010, ştiind că urmează să trec Legea
educaţiei, am ţinut un discurs în faţa rectorilor în care, subliniind că este
poziţia statului Român, nu a mea personală, am spus răspicat ce trebuie să facă
universităţile[4] pentru
ca ministerul să finanţeze universităţile după merit (vezi aici). Ceea ce a urmat poate fi
rezumat la simpla constatare că în mandatul meu ministerul a făcut exact ceea
ce trebuia să facă dar în mandatele „lor” universităţile nu au făcut mai nimic.
Legea educaţiei care relua propunerile Comisiei Prezidenţiale a intrat în
vigoare în ianuarie 2011.
Actul 3,
momentul construcţiei serioase: În octombrie 2011, după o bătălie politică
epică, am anunţat finalizarea primei şi singurei clasificări a universităţilor
şi ierarhizări a programelor de studii[5].
Concomitent am finanţat universităţile în funcţie de această clasificare[6] vezi aici. Unele au
câştigat până la 20% mai multe locuri la master şi doctorat, altele au pierdut.
Nu din pix, ci după criterii clare. Nicio universitate dintre cele câştigătoare
nu a susţinut public ceea ce tocmai făcusem. Perdanţii m-au dat în judecată, puţini
mi-au luat apărarea dar am câştigat toate procesele[7] vezi aici şi aici.
Actul 4,
momentul demolării: Guvernul Ponta a modificat legea originară care obliga ministerul să acorde
locurile preferenţial universităţilor în funcţie de clasificare şi ierarhizare,
permiţând din nou ministrului să finanţeze din pix, neinterzicând însă
posibilitatea ca finanţarea să se facă în funcţie de clasificare[8].
Lumea a tăcut atunci, complice. Puţinii care au comentat au făcut-o anemic şi
din vârful buzelor. Era epoca în care toată lumea se ferea să amintească de
guvernarea Boc. Totuşi, pentru că Adrian Miroiu, preşedintele CNFIS (organismul
responsabil cu finanţarea universităţilor) numit de mine, a rămas prin miracol şi
în mandatul lui Ponta. finanţarea în baza clasificării a continuat de la un an
la altul.
Actul 5, somnul
conştiinţelor: După urgia legislativă din mandatul lui Ponta, nici Parlamentul prin lege
şi nici Guvernul Cioloş prin OUG nu au făcut vreo tentativă de întoarcere a
legii în matca ei firească, iar ministerul nu a realizat nicio clasificare sau
ierarhizare (care potrivit HG 789/2011 trebuiau făcute anual). Scuza că „nu a fost timp” [9]
nu poate să fie reţinută vezi aici. Ştiu că totul poate să fie făcut în maximum 2 luni.
S-au creat astfel condiţiile momentului 6.
Actul 6,
momentul construcţiei de bordeie: Insensibil la disperatele argumente ultimative, de
tip arhimedian - Noli turbare circulos
meos!- ale universităţilor „de tradiţie”, ministrul, un vajnic soldat roşu camuflat
în uniformă de domol bucovinean, înarmat cu programul de guvernare scris pe un
colţ de birt teleormănean, taie fix ceea ce le alocasem eu ziselor
universităţi. Detaliu important: a făcut asta având legea de partea sa şi fără
să aibă constrângerea fie şi simbolică a unei clasificări în vigoare. Iar
aceste ultime două elemente sunt imputabile, desigur, lui Ponta dar şi celor
care, guvernând după el, nu au schiţat niciun gest prin care să restabilească
firescul lucrurilor. Şi puteau să facă asta în doi timpi şi trei mişcări, orice
scuză legată de lipsa de timp sau lipsă de susţinere parlamentară fiind
penibilă.
Care sunt, totuşi, adevărurile nespuse de nimeni care ne-ar permite să
înţelegem acest teatru al absurdului, în şapte întrebări şi răspunsuri?
1) Î: Cine decide
câte locuri bugetate se alocă universităţilor din România?
R: Statul, prin Ministerul educaţiei, alocă anual
un număr de locuri bugetare universităţilor; politica de alocare a locurilor
bugetare per specialitate (un fel de „comandă de stat”) e firesc să aparţină
finanţatorului, adică ministerului. Ministerul decide aşadar câtor doctori, câtor
avocaţi, câtor matematicieni Guvernul le finanţează studiile universitare. În
democraţie guvernul e decis prin vot şi sancţionat prin vot. Ultima oară când
am verificat guvernul avea o majoritate confortabilă. Nu vă convine că Guvernul
dă mai multe locuri la inginerie şi medicină decât la socio-umanioare? Nicio
problemă, implicaţi-vă şi schimbaţi guvernul.
2) Î: Cum se decide câte locuri bugetate se acordă
fiecărei universităţi la licenţă şi master?
R: Eu am fost singurul care am dat şi aplicat o
lege care obliga ministerul să aloce locurile la respectivele specialităţi în
funcţie de calitatea din fiecare universitate. E programul de
fizică mai bun la Timişoara decât la
Suceava? Atunci statul să plătească mai multe locuri la Timişoara decât la
Suceava. Mda, şi mie îmi sună cam naşpa să tot spun „eu am făcut, eu am dres”
dar ce să fac dacă ăsta e adevărul. Pe care. dacă nimeni nu îl spune, sunt
obligat să îl spun eu. Ponta a modificat legea şi a permis ministrului să aloce
aceste locuri din neuronul său. Aţi auzit pe cineva să fi făcut grevă? Să îşi fi
pus batistuţe albe pe braţ sau presiune pe Parlament? Oameni revoltaţi în
stradă pentru că se lua dreptul copiilor lor să înveţe în universităţi bune?
Naaah. Mai mult, când au ajuns miniştri, şi au populat ministerul cu armate de
colegi din „universităţi de tradiţie” cei care astăzi ţipă, nici nu au
modificat legea la loc, nici nu au făcut clasificări. Iar azi, când diferenţa
între ceea ce se întâmpla în mandatul meu şi ceea ce se întâmplă acum se vede
chiar şi de la Cotroceni, nu aud vreo menţionare a acestei diferenţe, ceea ce
mă obligă să apăr ceea ce am făcut eu însumi, ipostază stânjenitoare; dar nu
cred că e ceva rău în a vorbi despre lucrurile bune pe care le-ai făcut.
3) Î: Cum se decide câte locuri bugetate se acordă
fiecărei universităţi la doctorat?
R: Eu am stabilit prin Legea educaţiei că locurile
la doctorat se alocă strict pe bază de competiţie între proiectele de cercetare
specifice unei teze sau pe baza competiţiei între şcoli doctorale. Imediat ce
am plecat de la minister Ponta a schimbat legea şi a permis ministrului să
acorde aceste locuri din pix[10]. Nimeni, dar
absolut nimeni, nu a protestat pnetru că tuturor le era frică de competiţie.
4) Î: Tot statul decide câţi studenţi înmatriculează o
anumită universitate la o anumită specializare?
R: Nu. Universitatea decide asta. Numărul de
studenţi înmatriculaţi la fiecare specialitate într-o universitate nu are a
face cu numărul de locuri alocat de minister universităţilor. Pentru că
mulţi studenţi se înmatriculează cu plată la fiecare specialitate oferită de
universitate, practic cum îi taie capul, numărul acestora nefiind îngrădit
decât de capacitatea de şcolarizare (mult superioară numărului de locuri
bugetate alocate de minster). In contextul unui şomaj inexistent studenţii merg
unde e uşor, nu unde e util. Teoretic o firmă poate finanţa în cadrul unei
universităţi câte locuri vrea la o specializare.
5) Î: Este autonomia universitară călcată în picioare?
R: Nu. Este aberant să invoci autonomia
universitară în acest context: nimeni, nici măcar PSD, nu a îngrădit vreodată
numărul de studenţi pe care o universitate îi poate înmatricula la o
specialitate, atâta timp cât acest număr e sub capacitatea de şcolarizare. Ceea
ce limitează ministerul este numărul de locuri bugetate per specialitate per
universitate. Or, în lipsa unei ierarhizări[11]
această alocare, contestată de unele universităţi, se face din pix.
6) Î: Trebuie universităţile să determine Guvernul să
le fianţeze anumite specialităţ?
R: Nu. Nimeni nu poate obliga Guvernul să finanţeze
specialităţi pe care el, Guvernul, nu vrea să le finanţeze. Şi e absolut
firesc să fie aşa. Universităţile pot să încerce să explice de ce o
specializare trebuie finanţată, iar dacă argumentele lor sunt pertinente ele de
obicei găsesc înţelegere la Minister. Dacă acele specializări sunt cu impact
economic există posibilitatea finanţărilor private.
7) Î: Cum este în alte ţări?
R: Este irelevant să compari numărul de înmatriculări
per specializări din România cu cel din alte ţări[12] vezi aici un articol bun pe această temă, pentru că acolo
mai toate locurile ocupate sunt plătite de stat. Arareori există sisteme în
care în aceeaşi grupă de studenţi unii ocupă locuri bugetate, alţii locuri
plătite de ei, adesea mai ieftin decât suma alocată de stat pentru aceeaşi
specialitate cum e cazul în România. Iar alocările din România trebuie să aibă
în vedere caracteristica migraţiei, care modifică substanţial orice politică de
resurse umane.
Având în vedere toate aceste elemente, puţin cunoscute marelui public, cred
că trebuie să profităm de faptul că odată cu acest scandal iese la suprafaţă
toată mizeria din universităţi. Şi observăm că multă mizerie nu este numai în
universităţile private sau în cele mai mici, ci şi în cele „tradiţionale”. Cred
că ar fi criminal să ne prefacem că nu vedem această mizerie din univerităţile „tradiţionale”
şi, să nu uităm totuşi, că chiar şi aceste universităţi ajung să se laude când
sunt undeva între locul 500 şi 1000 din lume. Adică în liga a IIIa. Universităţi,
vouă vă revenie sarcina să vă scuturaţi de praful care vă sufocă. V-am arătat
că se poate, dacă ai curaj şi ştiinţă (în mare parte extrasă din munca Comisiei
Prezidenţiale), odată ce am stabilit în mandatul meu un referenţial al
corectitudinii, de aceea mi-am clădit tribuna de pe care, observând că tinerii
din România au fost trădaţi de către voi, universităţile noastre, să vă spun,
sus şi tare: Universităţi, treziţi-vă!
Aveţi
şi modele, sub forma unor puţine dar semnificative excepţii, şi ar fi nedrept
ca ele să fie trecute sub tăcere. Universitatea din Bucureşti a făcut ceea ce
era corect din punct de vedere academic în cazurile de plagiat ale puternicilor
zilei şi a fost lăsată singură. Da, unele universităţi şi-au curăţat grajdurile
şi mă gândesc la UMF Cluj, care a fost supusă unor necruţătoare site de
evaluare străine după scandaluri mediatice în străinătate. Unele
universităţi, constrânse de clasificare şi-au optimizat structura, au premiat și
finanțat cercetarea bună şi au organizat întâlniri ale diasporei ştiinţifice,
precum UV Timişoara. Unele universităţi au fuzionat, mă
gândesc la UMF Târgu Mureş şi UPM Târgu Mureş. Unele universităţi au oameni de
valoare, mă gândesc de exemplu la chimia, fizica biologia şi matematica de la Bucureşti,
chimia de la Cluj, şi poate multe altele, dar adesea aceste insule de excelenţă
apar sporadic, din circumstanţe personale, ele nu sunt rezultatul unor eforturi
sistematice ale instituţiilor.
Aşa cum v-am obişnuit, nu mă limitez la constatări, e datoria mea să arăt
şi care sunt soluţiile. Spus simplu, la fiecare dintre aceste probleme,
cunoscute de cel puţin 10-15 ani, dar ascunse sub preş, mi-am făcut datoria şi am
adus o soluţie robustă prin Legea educaţiei. Măcelărită de Ponta şi alţi
pesedişti ridicoli, soluţia astăzi este ca urgenţă, revenirea la varianta
originară a Legii educaţiei şi aducerea urgentă în universităţile noastre a
multor români din afară.
Mai trebuie să nu uităm că statul are obligaţie faţă de studenţi, nu faţă
de universităţi. O idee deşteaptă, pe care regret că nu am aplicat-o, este ca
odată stabilit numărul de locuri pe care statul îl finanţează la o anumită
specialitate, aceste locuri să fie alocate celor mai merituoşi absolvenţi de
liceu iar ei, viitorii studenţi, să aleagă la ce universitate să meargă
împreună cu finanţarea respectivă. Asta ar produce automat competiţie între
universităţi, iar dacă se doreşte şi o componentă socială, se pot aloca un
număr de locuri celor care iau bacul şi vin din medii defavorizate.
Partea luminoasă a realităţi este că indiferent cât de duri am fi cu elitele
noastre de ieri şi de astăzi, România s-a mişcat, mai uşor sau mai greoi, în
direcţia cea bună.
Adevărata problemă apare abia astăzi, şi de aceea simt că e nevoie de o
resetare promptă. Dacă privim peisajul social şi politic din jur este limpede
că, oricât de juste ar fi acuzaţiile pe care le aduc universităţilor de pe
piedestalul omului care a făcut ceva concret pentru a le scoate din mlaştina
lor, aceste acuzaţii pot fi aduse înzecit societăţii româneşti, în ansamblul
său şi înmiit clasei politice.
Dacă privim această clasă politică de la stânga spre dreapta trecem de la o
privelişte plină de mafioţi la una plină de incapabili irelevanţi iar tragedia
este că universitarii noştri nu sunt cu nimic mai buni decât suntem noi ca
societate, prea puţini dintre ei având capacitatea de a-şi pune amprenta pe
dezvoltarea României. Dacă până acum a mai fost cum a mai fost, universităţile
supravieţuind intelectual graţie unor vârfuri (puţine) astăzi ajunse la peste
70 de ani, potopul abia de-acum vine.
Asta se vede mai ales atunci când ne agăţăm de false modele, experte în
tăceri inteligente, în speranţa că pasivitatea şi moliciunea lor ar ascunde, de
fapt, vreo strategie genială. Vă spun eu care este strategia lor genială: bani,
cât mai mulţi bani pentru ei şi prieteni lor.
Cel mai dezolant pentru mine, care îi cunosc bine pe aceşti oameni, este că
cei care ţipă astăzi, justificat, când cafteala e pentru bani, au tăcut ieri, atunci
când duelul era pentru principii. Pentru că nu mi-au fost parteneri în duelul pentru
principii, astăzi sunt perdanţi izolaţi în cafteala pentru bani. Pentru că
atunci când au avut puterea au fost slabi şi astfel au creat premisele pentru ca
astăzi, un Nea Caisă venit din neandertalul academic să poată da cu parul în
ţeasta filosofilor şcoliţi prin străinătăţuri. Pe care filosofi nici măcar
studenţii lor nu ies în stradă să îi susţină. Ceea ce nu înţeleg ei este că în
cafteala pentru bani brutele şi şmecherii câştigă întotdeauna dar în duelul
pentru principii câştigătoarele sunt elitele. Şi dacă vi se pare că principiile nu câştigă, înseamnă că ei nu vă sunt elite.
Bănuiesc că rândurile mele vor genera o avalanșă de răspunsuri în care îmi veți spune: ”vaaai, nu e chair așa”. Aceste răspunsuri sunt inutile, căci doar vorbe în vânt. Dacă vreți să demonstrați țării că nu am dreptate, atunci demonstrați că voi, universități, aveți curajul să semnați "Decalogul universităților" următor, scurt şi la obiect. Că voi, partide politice, cereți universităților, să semnezea cest decalog. Sau iar vorbe, vorbe, vorbe? Vedeți, d-aia când spui adevărul eşti detestat şi ți se inventează tare de caracter...
Iată decalogul:
1) Toleranţă zero la plagiat. Verificăm toate tezele după 89, prioritar ale demnitarilor şi facem publice rezultatele evaluarii
2) Orice membru al universităţii care preia o funcţie politică executivă păstrează numai funcţiile didactice pe o perioadă de 5 ani
3) #metoo
5) Vrem evaluare exclusiv internaţională a proiectelor de cercetare
6) Nu mai incurajăm şi nu mai luăm în considerare publicaţii in jurnale irelevante
7) Recrutăm transparent și căutăm activ tinerii valoroși formaţi în străinatate
8) Nu mai dăm note de trecere studenţilor nemerituosi
9) Solicităm un CNATDCU, CEMU, CNE, compuse din excelenţă internaţională, minim 30% români activând în străinătate,
10) Ne cerem scuze pentru acţiuni trecute care pot fi interpretate în cheie politică
[1] http://www.ubbcluj.ro/ro/infoubb/documente_publice/declaratiiavere/2017-avere/Pop_Ioan_Aurel.pdf
[2] http://www.mediafax.ro/cultura-media/scriitorul-gabriel-liiceanu-ioan-aurel-pop-care-a-acoperit-plagiatul-lui-ponta-in-comisia-lui-iohannis-revoltator-15745054
[3] Scriptic vorbind, finanţarea era făcută în baza
unor aşa-zise criterii de calitate, celebrele IC6, dar care, la o analiză
serioasă, s-au adeverit a nu fi nimic altceva decât o justificare conţopistă a
deciziilor arbitrare ale ministrului. În 2007-2008, Comisia Prezidenţială
condusă de Mircea Miclea propune ca finanţarea universităţilor să ţină seama de
specificul universităţii (clasificare în funcţie de intensitatea activităţii de
cercetare) şi gândită pe „granturi multianuale de studii” astfel încât lăsarea
repetent a unui student să nu penalizeze financiar universitatea.
[4] http://funeriu.blogspot.md/2015/11/doar-un-discurs.html
[5] Este important a nu se confunda „clasificarea”
universităţilor” cu „ierarhizarea universităţilor”. Ierarhizarea universităţilor
este un concept aberant în sine, aşa cum importante studii internaţionale
arată: cum să „ierarhizezi” o politehnică în raport cu o universitate de
medicină? În schimb ele pot fi judecate împreună în funcţie de intensitatea
activitatăţii de cercetare, realizată esenţialmente în cadrul programelor de
doctorat. Relevantă însă este ierarhizarea programelor de studii (compararea,
de exemplu, a matemeticii de la Alba Iulia cu matematica de la Bucureşti), iar
finanţarea propusă de Comisia Prezidenţială ar ţine cont şi de acest aspect. Un
excelent raport poate fi găsit aici: https://bit.ly/2qK3riD
[6] https://www.youtube.com/watch?v=w2B7PNZGIz0&t=6s
https://legeaz.net/spete-contencios-inalta-curte-iccj-2015/decizia-379-2015-0e9
[8] Legea în
varianta originară: Art. 193 alin. 7: Pentru programele de licenţă şi master, finanţarea
instituţiilor de învăţământ superior de stat, din surse publice, se face
diferenţiat pe categorii de universităţi şi în funcţie de poziţia în ierarhie a
programelor de studii, conform ierarhizării prevăzute la alin. (3), pe baza
unei metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului şi aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării,
tineretului şi sportului. Finanţarea programelor de doctorat se face conform
prevederilor Art.160 (pe bază de competiţie). Modificarea adusă de Ponta, alin. 7 este modificat astfel: Pentru
programele de licenţă, master şi doctorat, finanţarea instituţiilor de
învăţământ superior de stat, din surse publice, se face pe baza unei
metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei Naţionale prin consultare cu
CNFIS şi aprobate prin ordin al ministrului educaţiei naţionale.
[9] http://www.ziare.com/mircea-dumitru/stiri-mircea-dumitru/mircea-dumitru-mesajul-e-sa-uitam-de-plagiate-ciolos-si-iohannis-nu-au-sustinut-oprirea-politizarii-universitatilor-interviu-1501581
[10] Art. 160 alin. 3 din Legea educaţiei varianta originară: Granturile doctorale se acordă pe bază de competiţie naţională de
proiecte ştiinţifice între şcolile doctorale sau competiţie naţională de
proiecte ştiinţifice între conducătorii de doctorat, membri ai unei şcoli
doctorale. Competiţiile sunt organizate în coordonarea CNCS. Art.
160 alin. 3 din Legea educaţiei modificată de Ponta: Alocarea locurilor,
respectiv a granturilor, pe universităţi se aprobă prin ordin al ministrului
educaţiei naţionale. Prioritate vor avea universităţile de cercetare avansată
şi educaţie.
[11] Art. 223 alin. 4 din Legea educaţiei:
Ministerul asigură finanţarea de bază pentru universităţile de stat, prin
granturi de studii calculate pe baza costului mediu per student echivalent, per
domeniu, per cicluri de studiu şi per limbă de predare. Granturile de studii vor fi
alocate prioritar spre acele domenii care asigură dezvoltarea sustenabilă şi
competitivă a societăţii, iar în interiorul domeniului, prioritar, celor mai
bine plasate programe în ierarhia calităţii acestora, numărul de granturi de
studii alocate unui program variind în funcţie de poziţia programului în
această ierarhie.
[12] Un articol documentat pe tema
aceasta: https://bit.ly/2HIj5lP
Comentarii
Trimiteți un comentariu