Cu tancul prin lanul cu maci sau de ce nu curge Mureşul prin Timişoara ?

În articolul „Diferenţa între Cluj şi Timişoara: Clujul e cosmopolit, Timişoara e provincială, părerea unui fost ministru implicat într-un scandal cu interlopii într-un club din… Timişoara” prezentaţi, sub acoperirea unor insinuări meşteşugit formulate (astfel încât să nu puteţi fi acuzaţi în instanţă de nerespectarea dreptului la imagine), 100% minciuni referitoare la persoana mea. Mai mult, aceste minciuni sunt neasumate nominal, sub acoperirea (unii ar spune laşă, dar eu aş prefera să nu le dau dreptate) a unei semnături colective: „Redacţia”. Păcat pentru oraşul curajului, Timişoara. Sunt pictat în articolul dumneavoastră ca 1) non-Timişorean, 2) scandalagiu prin cluburi, 3) intrat într-un con de umbră, dornic de publicitate. Realitatea este următoarea:

1. Oricine poate să decidă dacă sunt sau nu timişorean în condiţiile în care:

• cu echipa de şah de la Generală 18 am reprezentat Timişoara la finala naţională
• am adus Colegiului Bănăţean mai multe premii naţionale şi internaţionale la chimie în anii liceului
• am dus pe cheltuiala mea în anul 1990, în Franţa, răniţi timişoreni la revoluţie care, în loc să îşi piardă piciorul, au fost vindecaţi. Aveam 19 ani atunci şi nu eram bogat
• în 1989 am luat premiul doi la olimpiada de chimie a Franţei, spunând sus şi tare în toate interviurile de atunci din presa franceză că sunt timişorean
• am terminat şef de promoţie la una dintre cele mai prestigioase universităţi din Franţa, Universitatea din Strasbourg şi m-am mândrit întotdeauna cu liceul meu din Timişoara
• am fost (din datele mele) primul timişorean care şi-a luat doctoratul cu un laureat Nobel, summa cum laude
• am curăţat, din postura de ministru, cu preţul distrugerii mele mediatice, crusta de impostură reprezentată de frauda la bacalaureat şi plagiatele din doctoratele politicienilor
• sunt, probabil, singurul timişorean care are o lege, lăudată de Comisia Europeană, care îmi poartă numele
• sunt unul dintre timişorenii care au publicat articole ştiinţifice în marile jurnale ale lumii
• am adus României cea mai mare realizare ştiinţifică din istoria ei: laserul de la Măgurele
• am semnat din postura de ministru construcţia a patru institute de cercetare în Timişoara precum şi alocări substanţiale prin care UPT a reuşit să finalizeze şantierul bibliotecii
• am adus onoare Timişoarei şi României şi când am lucrat în mari universităţi din Franţa, şi în SUA, şi în Japonia sau Germania.

Desigur, autorii ignoră elemente de biografie uşor verificabile: părinţii mei au studiat literele la Universitatea din Timişoara. Tatăl meu este un cunoscut intelectual al urbei noastre, prin mâna căruia au trecut mulţi studenţi şi de care sunt foarte mândru. Până la plecarea mea în Franţa, la 17 ani în 1988, am trăit tot timpul în Timişoara în afară de primele luni din viaţă, când părinţii mei au fost repartizaţi la Birchiş, jud Arad şi o scurtă perioadă în 1976-1977 când, după moartea prematură a mamei mele, am locuit cu bunicul meu la Săvârşin. Tata a lucrat la Academie, iar mama la Universitate.

Doamna Kiefer mi-a fost învăţătoare la Generală 24, fantastica doamnă Schoereg la Generală 18, Latici ne „chinuia” la gimnastică, Jicman m-a învăţat excelenţa în şah, Miţaru mi-a fost antrenor la Poli, am plâns de fericire când Poli a bătut pe Celtic şi de necaz când ne-a surclasat Craiova în finala cupei. Doamnele Bădună şi Uriţescu mi-au fost diriginte la Generală 18, dl. Gafencu director la Colegiul Bănăţean, Faur, Putnoki, Vert, Niculescu fantastici profesori în liceu, soţii Pârlea şi Chiriac de la facultate îşi luau din timpul lor să mă pregătească.

Mă mândresc cu sora mea, şi ea elevă la Generală 18 şi Colegiul Bănăţean. Mă mândresc cu faptul că intelectuali de marcă ai oraşului, Marcel Tolcea, Daniel Vighi, Mircea Mihăieş, Vasile Popovici, dar şi tinerii oameni de ştiinţă de viitor, îmi fac onoarea prieteniei lor. Mă mândresc cu colegi care astăzi sunt somităţi, Tudor Oprea, Traian Sulea, Mihai Gafencu şi mulţi, mulţi alţii cu care chefuiam la Gărâna, coboram pârtiile la Semenic şi mâncam pizza la Flora şi îngheţată la Violeta.

Cu colegii mei ne schimbam, pe sub mână, casetele cumpărate în „Ocico Piaţ” cu Dire Straits şi Pink Floyd, tot cu ei făceam contrabandă cu Eurocrem sau, cei mai curajoşi, cu cafea. Cu Găleancu şi Răzvan Duţescu mergeam şi ne holbam la combinele muzicale de la Consignaţia. Teii plantaţi când eram şcolar umbresc şi parfumează plimbările romantice ale adolescenţilor de azi, colega de bancă de la liceu a fost prima care mi-a făcut inima să tresară, Şerban Foarţă ne era oaspete drag în casă, de la profesorul Tohăneanu am învăţat, în lungile seri petrecute în apartamentul său de pe strada Tuşnad, puţina latină pe care o ştiu dar şi fineţea verbului şi a poeziei româneşti, cu care mă mândresc. Foştii mei colegi de liceu sunt oamenii care astăzi îi însănătoşesc pe timişoreni sau le sunt profesori în universităţile noastre.

Lui Ildiko Achimescu i-am dat primul interviu şi ea m-a încurajat în 1986 să nu spun nimic despre partid şi Ceauşescu dacă nu vreau. Da, sunt născut în Arad şi nu e nimic jenant în asta. Biologia nu te întreaba, atunci, când ai chef să naşti, iar părinţii mei, precum orice om normal la cap, nu şi-au imaginat că locul naşterii va da prilejul unor minţi tulburi să vadă în asta vreo problemă. În niciun caz unor minţi de timişoreni adevăraţi.

Aradul şi Timişoara au vocaţia de a se dezvolta împreună şi numai imbecilii pot să se cramponeze de presupuse rivalităţi specifice copiilor care îşi fură unii altora jucăriile. Da, timişorenii m-au învăţat să nu îmi fie frică să schimb lumea dacă pot, ei m-au învăţat să îi respect pe ceilalţi indiferent de origini sau limbă maternă, ei m-au învăţat să apreciez frumosul, să-i dispreţuiesc pe bătrânii securişti, să am curajul adevărului, indiferent de cât de improbabil sau greu de acceptat este el. Timişoara m-a învăţat să mă simt acasă oriunde în lume! Aceste mii de fire, unele abia perceptibile, mă fac să mă simt nu doar timişorean prin acte, ci timişorean în ADNul meu de om, oriunde viaţa m-a dus în lumea asta.

2)    Mă pictaţi ca fiind un „implicat în scandaluri cu interlopi în cluburi”.

Dacă mi-aţi fi inspirat un minim de umor aş descrie nefericitul eveniment cam aşa: am intrat într-un club unde, de la înălţimea celor 1m71 şi greutatea celor 68 de kile, profitând din plin de tehnicile învăţate în laboratoarele de chimie ale unor laureaţi Nobel, am văzut cinci matahale (1m90 şi 120kg) de interlopi. După ce am dat gata două sticle de vodcă şi trei de vin, am sărit la ei şi i-am bătut măr.

Dar nu, capacitatea dumneavoastră de a răstălmăci orice afirmaţie mă obligă la un penibil exerciţiu de pedagogie a evidenţei, lesne de intuit pentru oamenii obişnuiţi, dar, din fericire, şi văzută de martori: din senin, un client masiv căruia i-am spus, în urma privirilor sale insistente, „bună ziua, e frumos aici” a încercat să îmi ardă pumni în cap. Protejându-mă am încasat pumnii pe braţe, iar personalul clubului l-a extras rapid de acolo. Nu am depus plângere dintr-un motiv simplu: nu au fost urmări fizice iar pe video se vedea prost ce s-a întâmplat exact (deci era greu de câştigat un proces lung). Mai ales, însă, am aflat că respectivul (un anume Boncu) era deja cu probleme penale pe rol şi avea un copil. Asta e tot.

Merg în cluburi? Da, absolut. Am fost în cluburi, singur sau cu prieteni, la Paris, Londra, Las Vegas, Tokyo, Osaka, Sydney, Strasbourg, Nisa, Bucureşti, Cluj, Iaşi, Chişinău, New York, Arad, Văliug, Manchester, San Diego, Los Angeles, Tijuana, Mamaia, Braşov, Sibiu, Alba Iulia, Montreal, Suceava, Munchen, Frankfurt, Vienam Budapesta, Praga, Varşovia şi cu siguranţă am uitat unele. Şi nu am fost agresat niciunde. Aşadar agresiunea, spune ceva despre mine sau despre oraş?

Da, merg în cluburi, restaurante, baruri, cafenele, teatre, tot aşa cum ţin conferinţe ştiinţifice în faţa minţilor luminate din marile universităţi ale lumii: Zurich, Strasbourg, Paris, Bordeaux, Berlin, Munchen, Tokyo, Tsukuba, Osaka, Sydney, Melbourne, Montreal, Los Angeles, Lausanne, Dublin, Florenţa, Singapore, Timişoara, Bucureşti, Iaşi, Cluj. Îmi place deopotrivă să întâlnesc minţile luminate ale urbei, dar şi tinerii care se distrează sau adulţii care discută la o specialitate culinară de-a locului. Da, îmi place să beau uneori un vin bun, un coniac de calitate, o bere cu prietenii la un meci sau o vodca sanatoasă la nervi. 

Nu cer „redacţiei” niciunei gazete să scrie despre numeroasele lucruri bune pe care le-am făcut în viaţa mea. Dar cred că e abject să decupezi o bucăţică minusculă din realitate, să o colorezi în cele mai sumbre culori, să îi pui fundiţă stilistică şi să o livrezi ca articol de presă, din care orice cititor neinformat trage concluzia că eşti un om de nefrecventat, darmite de votat. Or, e bine cunoscut, pentru persoanele publice e important ca imaginea să fie cât mai aproape de realitate. Neasumarea nominală a articolului îmi aminteşte de acţiunile benzilor cagulate de interlopi care lovesc paşnicii trecători şi fug.

3)    Afirmaţi că ceea ce spun despre Timişoara este pentru că aş fi într-un con de umbră mediatic şi aş dori să atrag atenţia asupra mea.

Dincolo de faptul că une e oraşul, alta sunt timişorenii, constatarea e... genială! Dacă asta aş fi dorit, bravo mie, am şi reuşit. Dar, desigur, e uşor de ponegrit şi greu de investigat. Da, în 2014, după o candidatură eşuată la Parlament (când domnul Robu s-a opus sugestiei făcute de Crin Antonescu a unei candidaturi comune a forţelor anti-PSD, evident câştigătoare) şi unde aproape 20% dintre timişoreni m-au votat după o campanie scurtă şi senină, am contracandidat-o pe doamna Elena Udrea la şefia PMP. Şi am pierdut. 

E limpede că din aceste experienţe orice om, care nu este cuprins de sindromul mesianic, înţelege că timpul său nu a venit şi e cazul să îşi vadă de ale lui. Ceea ce am şi făcut reîncepând activitatea mea de cercetător la Strasbourg. 

Mai mult, în 2014 DNA a deschis o anchetă, celebrul dosar Microsoft, în care am fost investigat. Decenţa care mă caracterizează mi-a dat încă un motiv să mă retrag pe perioada anchetei. Anchetă care a stabilit, după trei ani, adevărul: şi anume că nu am comis nicio faptă penală. Altfel spus DNA mi-a pus ştampila de om onest, lucru pe care toţi cei care au interacţionat cu mine îl ştiu. Acum, prin activitatea mea profesională, sprijin Guvernul Republicii Moldova să alinieze cât mai repede şi cât mai bine ţara fraţilor noştri la standardele UE în educaţie şi cercetare. 

Şi da, ca orice cetăţean, fac observaţii despre ceea ce observ în România. Şi nu am de gând să tac, oricât de mulţi sunt acei oameni de rea credinţă care răstălmăcesc spusele mele, ponegrindu-mă profilactic în perspectiva anilor electorali 2019 şi 2020. Nu m-au impresionat nici campaniile Antenei 3, care se bazau pe documene şi imagini trucate, pentru că reuşisem să curăţ puţin învăţământul de spăgăraiul de la bac şi universităţi, nu m-a speriat nici ancheta DNA, ştiindu-mă nevinovat, nu m-au intimidat nici gloatele de sindicalişti, mafioţi şi milionari, care scoteau în stradă oamenii minţindu-i, nu m-au deturnat din drumul meu drept nici parlamentarii care cerşeau avantaje meschine pentru ei şi acoliţii lor, nu m-au intimidat nici eşecurile inerente politicii, dar nu mi-a luat minţile nici succesul adesea obţinut. Ştiţi de ce? Pentru că aşa m-au învăţat timişorenii mei să fiu: puternic şi drept ca laserul!

PS: Şerban Foarţă mi-a dedicat traducerea lui Mallarmé în română astfel:

Lui Dan, cu mină de grafit,

-Un diamant ce-a tras la fit-

Traducerile, rele bune,

Din diamante fac cărbune,

Sfidând tot simţul nostru rimic,

Lui Pierre deci, un salut... alchimic

PS: pentru a evita trunchieri nefericite sau de-a dreptul abjecte, preluarea acestui text de către presă este posibilă doar în integralitatea sa. Un exemplu de abjecţie, dar nu nemaivăzut în presă ar fi un titlu gen: "Funeriu se laudă că a fost în cluburi din Las Vegas" :))) Să râdem, zic... Vă mulţumesc.