Despre curriculum şi laşitate parentală

Când vorbim despre curriculum întrebările relevante sunt: 

• ce livrăm copiilor?
• cât livrăm copiilor?
• cum livrăm copiilor? 

Actorii direcți sunt profesorii și părinții iar cei indirecți directorii, primarii și miniștrii. Altfel spus conținuturile, metodele și oamenii.

• La majoritatea materiilor conținuturile sunt constante în timp: teorema lui Pitagora, structura atomului, legea lui Newton, gramatica sau structura celulei nu s-au schimbat. La istorie, geografie, științe sociale se schimbă tot timpul atât realitatea obiectivă cât și unghiul din care privim realitatea. La literatură se schimbă moda, apar noi abordări constant. Azi copiii sunt sensibili la Harry Potter și poate e mai util să le dai gustul lecturii cu ceva ce le place și să treci ulterior la lucruri mai grele. Așa că la majoritatea materiilor nu prea e de umblat la conținuturi, iar la unele e nevoie de o continuă revizuire. De exemplu va trebui spus că Marea Britanie nu mai e în Uniunea Europeană. 

• Referitor la întrebarea ”cât livrăm copiilor” eu fac parte dintre cei, probabil puțini, care știm că nu poți să fii un om mai pregătit pentru viață învățând mai puțin. E o minciună de politician needucat să spui: ”o să tai ore, o să tai teme, o să tai conținuturi, să nu se obosească copilașul și astfel va fi mai pregătit pentru viață”. Eu cred că avem prea puține conținuturi, nu prea multe. Poate nu sunt livrate optim, dar la nivel de volum cred că livrăm prea puțin. Aud tot felul de ”noutăți” gen ”să dezvoltăm gândirea critică”; foarte bine, să o dezvoltăm, nu vrem să creștem roboței executanți, dar nu poate exista gândire critică dacă habar nu ai despre lucrurile pe care le… critici, dacă habar nu ai despre filosofia gândirii, despre reperele adânci ale lucrurilor pe care le expui. 

• Când vorbim despre conținuturi ajungem întotdeauna la întrebarea încuietor-inchizitoare pe care o pun adepții ”defrișării” conținuturilor atunci când vor să demonstreze că ceva anume e inutil: ”la ce servește să îmi predea cineva teorema lui Thales (de exemplu)?”. E clar că nimeni nu se va pune să calculeze ceva în viața de zi cu zi utilizând teorema lui Thales, și nici nu povestim în societate despre structura celulei sau reacția de esterificare. E responsabilitatea fiecăruia să găsească o utilitate la tot ceea ce a învățat, eu unul găsesc câte ceva interesant de împărtășit celor din jur în fiecare zi. Rolul școlii este să umple și să structureze creierul, e responsabilitatea ta individuală să cauți zilnic să îți faci viața mai interesantă și mai bogată prin înțelegerea mai profundă a lumii. Așadar, faptul că întrebarea ”La ce servește, practic, în viață teorema lui Thales” nu are un răspuns concret, nu este defel un argument împotriva predării teoremei respective. Tot așa cum nu trebuie să ajungem în extrema unei aberante încărcări nu trebuie nici să facem din simplificare curriculară o obsesie.

Când ne punem întrebarea despre cum livrăm conținuturile, cum predăm lecțiile, intrăm pe terenul minat al confuziilor și falselor probleme.

• Ba îi ai pe cei care cred că dacă pui un manual pe tabletă, gata, ai făcut marea reformă curriculară, ba pe apostolii manualelor colorate și fistichii, care cred că astfel ai rezolvat problema atractivității, ba pe cei care cred că dacă explici teorema lui Pitagora pe un smartboard o să scoți copii savanți. Desigur, sunt metode mai eficiente și altele mai puțin eficiente, asupra acestor lucruri trebuie să se exprime experții. Cert este însă un lucru: centrarea discuțiilor pe natura suporturilor (manuale, tablete, telefoane smart sau prezentări powerpoint) este o aberație. 

• Manualul nu este biblia învățării, tableta nu este soluția miracol la dezinteresul copiilor și nici smartboardul nu te face mai smart. Esența calității livrării conținuturilor este profesorul. Cei mai buni profesori pe care i-am avut la liceu, atât în Franța cât și în România nu utilizau manuale. La facultate ce să mai vorbim. Consumam inutil resurse focalizându-ne pe calitatea manualelor in loc sa ne focalizam pe calitatea profesorilor. Toata discuția despre manuale din Romania este aberanta pentru ca pornește de la o concepție aberanta despre manual. Profesorul este cel care face diferența. E inutil să alimentăm cancanuri si subiecte periferice dar siropoase pentru presa, gen "manualul de sport". Nimic nu se va schimba daca nu formăm cum trebuie profesorii. Or interesul pentru subiectul formarea profesorilor este acum zero. 

• Unul dintre modurile de predare eficient, modern și cu impact asupra dezvoltării personale este predarea transdisciplinară. În loc să predai lentila la fizică, ochiul la anatomie și rhodopsina la chimie, predai, integrat, ”vederea umană”. Legea educației din 2011 prevedea exact introducerea graduală a acestui lucru, odată cu formarea profesorilor. Dacă s-ar fi aplicat astăzi acest lucru ar fi în toate sălile de clasă, dar venirea la putere în 2012 a binomului Ponta-Minciunescu a distrus și acest lucru bun dar nu ai ce face dacă așa votează oamenii. Trebuie însă să înțelegem că conducătorii proști fac lucruri proaste iar cei deștepți fac lucruri deștepte. 

• Un alt aspect important al programei școlare este evaluarea elevilor, deci implicit evaluarea eficienței cu care au fost livrate conținuturile. Problema esențială e că predăm materii la care nu se dau examene, deci se instituie, de facto, o programă paralelă, menită să-l facă pe elev să neglijeze materiile din care nu dă examen. Legea educației prevedea o schimbare și în ceea ce privește evaluarea, astfel încât elevii să beneficieze de o evaluare mai largă și nu doar de ce, reducătoare, a câtorva materii. Eu am făcut acea revoluție a onestității, prin introducerea corectitudinii la examenele de bacalaureat și de clasa a VIII-a care a schimbat semnificativ paradigma. Am mai introdus evaluările la clasa a II-a, a IV-a și a VI-a, care din păcate au fost fușărite de cei care au urmat și și-au pierdut esența. 

Referitor la ceea ce s-a întâmplat în România după revoluție este destul de simplu:

• între 1996-2000 s-a pus la punct o foarte bună articulare a programelor școlare și a formării cadrelor didactice. Tragedia a fost că în 2000 a venit la putere doamna Minciunescu care, din pix, a dezmembrat toată coerența respectivă. De atunci încă oamenii profesioniști se tot chinuie să repare acel păcat originar. 

• Același personaj malefic pentru educație a distrus tot când a revenit la putere în 2012: masteratul didactic trebuia să fie o formare profesională de bună calitate și era prevăzut de Legea educației din 2011. Tot ea l-a blocat, slujind cu sârg interesele mafiilor universitare. Dacă se implementa așa cum era prevăzut prin lege, astăzi aveam în sistem 60.000 de profesorii bine pregătiți, care puteau să formeze o masă critică. Nici cu manualele nu a fost mai bine: editurile au fost incapabile să creeze un ecosistem sănătos al manualelor, iar revenirea pe picior la manualul unic se demonstrează că e un dezastru.

• Mircea Miclea a demarat un proiect de reformă curriculară pentru grădiniță (PRET), care a dus la un nou curriculum semnat de Cristian Adomniței, iar în 2010 eu am aprobat reperele fundamentale în învățarea și dezvoltarea copilului până la vârsta de 7 ani. Pot să afirm că acea parte de programă este OK dar necesită continuă ameliorare. Nu sunt probleme majore nici la clasele primare, chiar dacă ar putea să fie mai bine.

• O sursă a problemelor, și în ceea ce privește programele școlare, e legată de mafiile sindicale: chiar dacă profesioniștii fac programe bune, vin sindicaliștii și calcă totul în picioare pentru ca să ”iasă normele”. Adică să mai punem o oră din materia X și să scoatem una din materia Y ca să aibă și profesorii de X o pâine nemeritată. Isteriile sindicale dăunătoare copiilor dar bănoase pentru sindicate sunt susținute de PSD, de aici vine și sursa unui anumit haos la gimnaziu și liceu.

• E o legendă că programele școlare sunt mult mai lejere în vestul Uniunii Europene și că tinerii noștri, odată ajunși acolo, domină tot: bacalaureatul în Franța e semnificativ mai greu ca cel din România și se dă din toate materiile. În Germania, la clasa a X-a de liceu de exemplu, sunt 39 de cursuri la 13 obiecte săptămânal.

• Părinții au și ei rolul lor în ceea ce ține de învățare, în nicio țară din lume școala nu oferă 100% din educația de care are nevoie copilul. E o lașitate parentală să pui în cârca școlii lipsa de educație a propriului copil.

• Un ultim element referitor la aplicarea programei școlare sunt dotările din școală, începând cu toaletele și terminând cu sala de clasă. Aici responsabili sunt primarii, nu ministerul și îi invit pe români să îi voteze pe cei care investesc în școli.