Pilda lui George Sand

Pilda lui George Sand

de I. Funeriu

Motto :

„Bine s-a spus cîndva că un om educat poate citi orice. Împotriva a ceea ce este firesc se ridică numai porcii şi bădăranii ipocriţi, care în purismul lor abject nu se uită la conţinut şi se năpustesc mînioşi asupra cuvintelor izolate. Acest soi de oameni care îşi arată indignarea în văzul lumii caută în schimb, cu nespusă plăcere, closetele publice, pentru a citi acolo inscripţiile neruşinate de pe pereţi.”

Jaroslav Hašek, Peripeţiile bravului soldat Svejk.

Primesc, zilele trecute, un mail ciudat, care mă invită să particip „în grup” la o excitantă partidă intelectuală, avînd ataşat un document semnat Vaginovski. Reproduc aici ad litteram textul attachment-ului, utilizînd procedeul ştiinţific deprins de la junii noştri masteranzi şi doctoranzi, cunoscut sub numele de cod copy paste :

„Obiect al fascinaţiei şi în egală măsură al execrării, punct nodal al obsesiilor sau al celor mai felurite spaime, promisiune a paradisului sau pecete a damnării, sexul femeii a inspirat de-a lungul timpului imaginaţia artiştilor, care i-au consacrat unele dintre cele mai surprinzătoare opere. Volumul de faţă îşi propune să ofere o perspectivă cît mai edificatoare asupra celor mai surprinzătoare reprezentări despre sexul femeii din sfera artei, cinematografiei, literaturii, lingvisticii, filosofiei, teologiei, psihanalizei, antropologiei sau folclorului, îmbinînd erudiţia unor tineri savanţi cu o scriitură alertă şi dezinvoltă sprijinită pe o privire plină de umor asupra exaltărilor şi micimilor naturii umane”.

E o greşeală, mi-am zis, că n-am cunoscut pînă acum niciun leah, altul decît Sobieski, şi pe acela nu în persoană, ci din manualul de literatură de clasa a VI-a... Încă mai descumpănit am fost cînd am citit că „andrisantul” / „andrisanţii” sunt tineri savanţi erudiţi. Nu sunt nici savant, nici erudit şi cu atît mai puţin tînăr. Poate tocmai de aceea textul mai întîi m-a derutat, apoi m-a speriat de moarte. Moartea aia... Dar aşa cum m-am suit în avion ca să-mi înving frica de înălţime, tot aşa m-am apucat imediat să scriu „cu dezinvoltură, alert şi erudit” — cum mi s-a recomandat şi atît cît am putut — următoarele...

...În româneşte există cuvinte (sau grupuri de cuvinte) care sunt mai greu de pronunţat decît de scris şi altele care sunt mai greu de scris decît de rostit. Reuşise să se sesizeze ori şase saşi în şase saci sunt mai greu de rostit (încercaţi, vă rog !) decât de pus pe hârtie ; cît despre vorba neaoşă a subiectului nostru asociată cu sinonime din cîmpul semantic al maternităţii şi în alianţă cu alte vocabule picante — în vorbirea curentă uzitată mai ales de cei dotaţi cu un sistem foarte nervos (genus irritabile) —, îmi este imposibil s-o expun grafic sub ochii dumneavoastră, căci, nu-i aşa ?, scripta manent. Pentru lipsa de curaj scriptic mă scuz, pudibond, ameninţîndu-vă (pe cei care mă citiţi, dacă se găseşte vreunul căruia să nu-i convină) cu baudelaireanul : „Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère”.

Un expertisim în materie, Radu Pavel Gheo, în cartea sa Sexul şi DEX-ul[1] (citiţi-­o, că merită !) observă cu dreptate că scripturalul e mai prohibitiv decât oralitatea ; faţă de scris păstrăm o „reţinere respectuoasă şi chiar temătoare”, ceea ce nu facem cînd vorbim ; rîndurile mele de mai jos — veţi observa — nu urmăresc altceva decît să-i confirme ideea (şi, ca să nu-l supăr[2], în continuare scriu cu â din a !). Aşadar, lăsaţi orice speranţă, că oricât vă veţi strădui, nu veţi găsi în textul meu „şirul de cinci litere de nedescoperit în DEX” şi care, conform regulilor lexicografice, ar fi trebuit să domicilieze exact pe strada Intrarea Doinei[3] la nr. 2, între pixidă (nr. 1) şi pizmaş (nr. 3).

Romanii îi ziceau cunnus, de unde francezul con cu rudele sale, între care connard e la loc de cinste[4]. Dicţionarul Trésor de la langue française informatisé (TLFI), după ce-l califică drept trivial, adică la răscrucea a trei, nu... două drumuri, cum ar fi natural, căci la gemănare[5]-i este locul, se contrazice, în rândurile imediat următoare, oferindu-ne generos un citat din Jurnalul lui Michelet : „C’est une impiété inepte d’avoir fait du mot con un terme bas, une injure. Le mépris de la faiblesse ? Mais nous sommes si heureux qu’elles soient faibles. C’est non seulement le propagateur de la nature, mais le conciliateur, le vrai fond de la vie sociale pour l’homme”. Şi poţi, oare, să-i mai înţelegi pe fraţii noştri întru latinitate (mai mari, desigur) din Hexagon, cartezieni cu metodă, atunci când, prin codul lor tipografic, impun interdicţii de despărţiri în silabe precum con-sommateur, con-sécration şi, Doamne fereşte, con-naître, evitând imaginea grafică a „conciliantei delicatese”, pentru care-ţi poţi pierde, vai, chiar viaţa :

Oisive jeunesse

À tout asservie,

Par délicatesse

J’ai perdu ma vie.

Ca să nu mai vorbim de autre trou du corps humain, precum onorabilul cul, pe care Alexandru Graur l-a pronunţat în toată splendoarea lui românească, pe vremuri, la o emisiune radiofonică[6], scandalizând o ţară-ntreagă de oameni bine crescuţi şi cu frica lui Dumnezeu. Căci, din nou, dăm peste interdicţia de a scrie un grand cul-tivateur, une vraie cul-ture şcl. ; observăm că nici măcar cul-otte nu avem voie să scriem, chit că acesta din urmă tocmai de la un petit... cul se trage ! Ridicule, n’est-ce pas ? Ba încă şi mai mult, ai noştri Enescu, Eminescu, Văcărescu, odată stabiliţi în spaţiul galic, devin, în... analele lor, Enesco, Eminesco, Vacaresco. Ce faci însă când citezi Patruversul lui Villon, unde fără trăsnitul joc de cuvinte : mon col / mon cul catrenul îşi pierde tot hazul[7] :

Je suis François, dont il me poise,

Né de Paris emprés Pontoise,

Et de la corde d’une toise

Saura mon col que mon cul poise.

În româneşte latinescul cunnus n-a născut descendenţi. Omonimia (paronimia ?) e de vină, căci etimologic ipoteticul urmaş al lui cunnus s-ar fi confundat cu urmaşul lui culus, pe care, cu onoare, l-am păstrat până astăzi. Şi atunci pe primul l-am părăsit, socotindu-l, pesemne, mai puţin important (lingvistic, desigur, nu anatomo-fiziologic) ; am evitat astfel zăpăceala semantică şi am recurs la... limbile slave, care ne-au oferit generos vocabula bisilabică şi atât de necesară conţinând grupul consonantic nelatinesc : zd. Şi, uite aşa, în terminologia corpului uman, eminamente latinească, a mai apărut un termen neroman — pe lângă buză, grumaz, gleznă şi încă două-trei —, şubrezind astfel lexicul panromanic al gintei latine.

Cât despre italieni, aceştia l-au ignorat şi ei pe cunnus şi au denumit partea „vergognosa della femina” : figa (reg. fica),... născătoare, aceasta, de confuzii paronimice[8] din partea vorbitorilor alogeni, cei mai expuşi dintre aceştia fiind românii noştri pripăşiţi în peninsulă. E de notorietate locală (timişoreană, vreau să zic) păţania unui matematician probabilist, aflat temporar în „schimb de experienţă” la Accademia di Roma. Chestionat, la sosirea pe aeroport, de către responsabilul de protocol, academicianul Giuseppe Viriletto (logician), în legătură cu sejurul său în Italia, matematicianul nostru îi explică in tutta innocenza că deocamdată e singur, dar în cel mult o săptămâna va sosi „mia moglie con la fica”. Fapt de natură să-l determine pe bietul logician să revizuiască fundamental principiile ştiinţei sale, câtă vreme întrevede alternativa ce până atunci i se părea absurdă : „mia moglie senza la fica”.

Cuvântul e de ruşine, drept e, şi lumea bună îl evită, recurgând la diverse subterfugii, între care apelul la sinonimele metaforice, multe din ele argotice, e cel mai frecvent procedeu. Nicolae Felecan, într-o lucrare filologică despre terminologia corpului omenesc[9], pe care a scris-o fără inhibiţii pudibonde (şi bine a făcut !), înregistrează nu mai puţin de 34 de astfel de sinonime, precum, între altele : corcoduşă, găoază, găurică, ghindă, ghioc, jucărie, nucă, păsărică, peşteră, priză, prună, rozetă, savarină, scoică, ţurcă, veveriţă, zambilică. Ca să ne convingă că nu inventează, ne pune în faţă un text literar ilustrativ : „Ce nu văzusem şi n-o să apuc să mai văd vreodată : un trup de femeie splendid, gol... Aşa piele albă nu-mi închipuisem că poate exista ! Am stat acolo, nu ştiu cât am stat, am privit-o cum se limpezea şi, minune, atunci am zărit ghinda”. (Bărbuceanu, Casa păcatelor.) L-am fi crezut şi fără acest citat, mai cu seamă că pe două (găoază, păsărică) le-am auzit, la televizor, din gura marelui Boss, fără ca CNA-ul să sară cu vreo amendă pentru că quod licet Jovi, non licet bovi. Contemplând lista, observăm că lumea animală (animată ?) e bine reprezentată, dar lipseşte... sobolul „mamifer [...] de talie mică, cu blana neagră, preţioasă” (MDA, s.v.), termen recurent într-un epitalam din Ţiganiada lui Budai-Deleanu, nepreţuit trofeu cinegetic râvnit de tânărul mire :

Prunca iubeaţă atunci roşi-în faţă

Ca vara bujor, apoi linişor,

Cu mână isteaţă, arată ş-învaţă

Zicând : „Frăţior, fie-ţ după dor,

Ice, su poale de munte-în vale,

Mergi tot pogorâş, pân’ dai de ţepiş ;

De-acolea mai zios, supt un gruiu tufos,

Mergi pe părăuţ până-i da de-un puţ,

Acolo vârtos stăi şi nu da dos,

Că-acolo-i drăguţ ţie soboluţ,

Acolo gata fii cu săgeata

Şi cumu-i data, să-i dai zăgneata”.

Hâtru, Budai-Deleanu îl anunţă pe Creangă de mai târziu, care se supune aceleiaşi interdicţii de vocabular, recurgând la trucuri asemănătoare. Savurosul dialog dintre protopopul de Neamţ şi călugăriţele zglobii „care pribegeau în săptămâna mare prin târg :

— Maicelor !

— Blagosloveşte, cinstite părinte !

— De ce nu vă astâmpăraţi în monăstire şi să vă căutaţi de suflet, măcar în săptămâna patimilor ?

— Apoi dă, cinstite părinte, cică ar fi răspuns ele, cu smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre... Dar n-am mai veni noi, căci, cum ştii sfinţia-ta, mai mult cu şeiacul ne hrănim, şi apoi, de nu curge, macar picură, şi cine mişcă tot pişcă”.

Tot în Amintiri, moldovenismul bortă trimite gândul în aceeaşi direcţie : „Luca Moşneagu, harabagiul nostru, dă biciu cailor, zicând nevestei sale, care închidea poarta după noi : « Olimbiadă, iè sama bine la borta ceea » ! Căci nişte porci, spărgând gardul într-un loc, se înnădise în grădina lui la păpuşoi.”

Acuma scriitorul ar avea tot dreptul să protesteze, socotind interpretarea noastră drept tendenţioasă, reflex al frustrărilor freudiene, dacă nu chiar perversă, câtă vreme în pasajele imediat următoare cuvintelor „incriminate” — mimând inocenţa — Creangă ne călăuzeşte pe drumul cel bun şi drept : că doar şeiacul din lână se face, iar borta nu-i altceva decât spărtura din gardul grădinii, pe unde se năimiseră... porcii la păpușoi. Nu trebuie să uităm însă că scriitorul foloseşte frecvent această tehnică a derutării semantice, luându-şi în tărbacă cititorii, ba mai mult, făcându-i pe cei mai slabi de înger să se ruşineze de ceea ce le-a putut trece prin minte. Nu căpătăm, oare, în Moş Nichifor Coţcariul aceeaşi lecţie ? Moş Nichifor, cu jupâneşica Malca lângă el, noaptea, în pădure, adresându-se privighetorilor in love :

„—’Tă-vă pustia, privighitori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine !”.

Două lucruri poate sugera acel ’tă-vă, dar tocmai când să-l alegi pe cel „ruşinos” cum te îndeamnă Necuratul, Creangă îţi taie elanul, prin acel bată-vă, chipurile reduplicat, menit să ne admonesteze că ne-am gândit la... prostii. Aşa procedează Creangă cu cititorii săi, aşa proceda el şi la societatea Junimea, încât nu-i de mirare că membrii acesteia, potrivit mărturiilor lui George Panu, „râdeau de se zguduiau pereţii” când lua cuvântul şi abia într-un târziu îşi dădeau seama că, de fapt, râdeau de ei înşişi spre hazul scriitorului nostru. Că vorba ceea : „cine râde la urmă râde mai bine”.

Mai aproape de zilele noastre, Topârceanu îi închină o romanţă pe care lăutarii au pus-o, ca să zic aşa, pe note şi pe care junii internauţi au descoperit-o pe YouTube, fie în varianta declamată solemn şi cu dicţie de un actor fără complexe, fie interpretată vocal de un lăutar ratat, acompaniat de acordeon. În orice caz, rating-ul acestei balade îl surclasează net pe cel al romanţelor lui Eminescu, Minulescu, ba chiar şi pe cel al cântecelor fără perdea din vremea lui Gică Petrescu. Adevărat „obiect al fascinaţiei şi al exaltărilor naturii umane”, cum mi-a scris pe mail domnul Vaginovski !

Sub semnul interdicţiei de vocabular stau însă, chiar dacă nu-l suspectăm de pudibonderie, până şi scrierile lui Tudor Arghezi. Ţigăncuşa Rada, din poemul cu acelaşi nume din ciclul Flori-lor de mucigai îşi expune provocator comoara secretă :

Opreşte şoldu-n loc, zvârle piciorul

Spre pâlcul, în cer, unde Săgetătorul

Aţine noaptea drumul vultùrilor de-argint.

Şi-a dezvelit sărind

Bujorul roşu şi fetia.

Parcă s-a deschis şi s-a închis cutia

Unui giuvaier, de sânge.

Ai pune gura şi-ai strânge.

Pasajul acesta e citat după ediţia Scrieri, îngrijită de admirabilul editor Gheorghe Pienescu. Cunoscându-i acribia, îi acord încredere totală în ce priveşte acurateţea reproducerii. Precizarea aceasta e necesară aici, pentru că, în antologia Cele mai frumoase 100 de poezii ale limbii române[10], alcătuită şi supravegheată de Petru Romoşan, descoperim stupefiaţi obsesii freudiene, izvorâte dintr-o stilistică a participării la spectacolul anatomico-coregrafic al ţigăncuşei, în măsură să afecteze actul editorial : în locul impersonalului ai pune gura şi-ai strânge, editorul, cuprins de febră erotică, îşi pierde uzul raţiunii şi, en toute innocence, transcrie : aş pune gura şi aş strânge, ţinând-o tot aşa până la sfârşit : „Statuia ei de chihlimbar / Aş răstigni-o ca un potcovar / Mânza la pământ, / Nechezând”...

Imaginaţia poetului şi disponibilitatea sa asociativă nu se mărginesc la analogii nobile, precum giuvaericalele, unele sunt chiar mici depozite istorice cu un singur vizitator precum în Cimitirul Buna-vestire, unde fructul oprit e „muzeu secret” : „Ziua când s-a ştiut aproximativ că Ministrul mă vizitează numai de două ori pe an acasă şi că nevastă-mea îşi împarte muzeul secret numai cu mine, a fost o deziluzie”. Altădată, în acelaşi... cimitir, obiectul fascinaţiei interzise e fruct aidoma cu o prună (vânătă) care mai la urmă devine rânză (tare şi aspră)[11] : „Spălând aplecată, cu spatele la uşă, şahul alb-albastru al camerei de baie, într-o dimineaţă, durda gorjancă prezinta cu nevinovăţie ochiului tânărului savant, care venea să-şi continue programul, de supt poala cămeşii scurte, o despicătură conformată ca o prună vânătă, cu relieful palid cuprins într-un păinjeniş. El se opri brusc pe coridorul învelit cu preş. Nestăpânit şi uitând unde se găseşte, făcu un pas şi închise uşa, ca un hoţ. Înnainte de a fi putut fata să se ridice de pe brânci, el străpunse orbeşte, cu un geamăt ca un nechez al oltencii, rânza tare şi aspră”.

În sfârşit, experienţa monahală a poetului nu putea lipsi. Imaginaţia sa se exprimă în termeni cât se poate de cuviincioşi, precum în poezia Mâhniri, din Cuvinte potrivite, unde privirea sa nu îndrăzneşte să coboare mai jos de „sânii tari” şi nici să urce mai sus de „coapsa fină, de alăută florentină” : „Căci pe când schivnicii cu toţii / Se pedepsesc amar, ca hoţii, / Cu post uscat şi ascultare, / Jertfind în Săptămâna Mare, // La el, azi-noapte, în chilie, / A-ntârziat o fată vie, / Cu sânii tari, cu coapsa fină / De alăută florentină”. Dar să vedem mai bine cealaltă faţetă, laică, a Icoane-lor de lemn, episodul cârciumarului care îşi expune consoarta, suferindă de mitră, la consultaţie, unui părinte doctor în teologie, nu în ginecologie, cum înţelesese nefericitul :

„— Prea-sfinte părinte doctore, zise birtaşul Iancu, aş avea o rugăciune.

— Un parastas ?

— Nu.

— Un botez ?

— Nu. Altceva. Nu ştiu cum să vă spui... Poftiţi la odaie.

În odaia de alături, după un paravan, care despărţea patul de cele câteva mese, rezervate clienţilor confidenţiali, zăcea nevasta birtaşului, bolnavă, totul fiind în ordine şi rufăria curată. Arhiereul intrigat de taina ce-i va fi comunicată apucând-o înnainte, birtaşul dete paravanul în lături, plapuma şi ridică nevesti-sii cămaşa.

— Prea-sfinte, zise birtaşul, o doare de patru zile... mitra. A apucat-o aşa deodată... Explică tu, Tincuţo, că ştii mai bine.

— Mă dusesem, prea-sfinte, afară, să mă iertaţi, şi când m-am sculat n-am mai putut să mă scol...

Prea-sfinţitul doctor rămase năuc, prins de o halucinare, care se mira că-i rămăsese necunoscută. Nu înţelegea nimic şi vedea prea mult, cumpănit între furie şi surpriză printr-un sentiment de simpatie pentru sexul suferind, de care nu-şi mai putea dezlipi ochii. Revolta împotriva birtaşului, care îl confundase cu un medic sau cu o moaşe, dispărea dinaintea unei evidenţe. El îşi închipuise sexul femeiesc orizontal, ca gura cutiei poştale, şi poziţia lui nebănuită îi răsturna toate concepţiile. Deşì venea din preoţia de mir şi avusese nevastă, el nu se uitase niciodată la un loc frecventat adesea, însă spurcat”.

Precaritatea cunoştinţelor ginecologice ale arhiereului îl dezamăgeşte pe birtaşul nostru, derutat că bietul popă nu văzuse nici măcar atâta, în timp ce birtăşiţa suferindă extrage instantaneu irefutabila concluzie :

„ — Ce fel de doftori or fi ăştia, Tincuţo, că n-au văzut în viaţa lor măcar atât... se întreba birtaşul, rămânând cu nevasta.

— Eştia îs doftori de suflet, după cum înţeleg eu, răspunse birtăşiţa”.

Că Arghezi era un curios în materie lexicală din zona interzisă nu încape îndoială. A şi spus-o în Testament. Dacă mai e totuşi nevoie de alte probe, convorbirea cu Ion Caraion, reprodusă în prefaţa la ediţia din 1980 a operei sale[12], stă mărturie :

„— Dar acuma, de ce acuma ţi-era teamă că ţi s-a strecurat, mi-ai spus, vreo greşeală în şpalt şi că te va lipsi de la osânda pâinii care se-nghite cu plumb în toate nopţile albe ?

Să-i mărturisesc, să nu-i mărturisesc ? Prea era curios şi nici eu n-am rezistat. Cum o culesesem, aşa i-am servit-o :

— E vorba de încurcarea, după unele zvonuri, a unor consoane... Fără să vrei, uneori... totuşi...

— Adică ? adică ? a ţinut el morţiş să ştie.

— Adică prin septembrie-octombrie 1940, după abdicarea şi fuga lui Carol al II-lea (ştiam că-i dedicase poezii) în trenul căruia s-a tras cu mitraliera de pe bordura peroanelor gării din Timişoara, se pretinde că jos, pe prima pagină a ziarului Timpul, tocmai a acestui ziar, ar fi apărut un clişeu pe două coloane, înfăţişându-i pe cei doi dictatori ai momentului şi purtând sub el următoarea legendă : « Generalul Antonescu, conducătorul Statului şi dl Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, au păşit pe peronul gării din Timişoara ». Numai că la cuvântul al treisprezecelea, în loc de p (de la « păşit ») se culesese b... şi aşa a rămas. Iar de curând, anul acesta, 1942, după ce precum vedeţi războiul a umplut spitalele de răniţi vizitaţi pompos de doamnele de la Consiliul de Patronaj, care se şi fotografiază lângă ei, cu ei, printre ei, dar în aşa fel încât să se vadă în prim plan ele, nu resturile de oameni aduşi neîntregi de pe front, anul acesta iarăşi pe prima pagină a Timpului, sub un clişeu pe trei coloane arătându-le generoase printre paturile mutilaţilor, generoase şi elegante, pe Maria Antonescu, Veturia Goga, Sanda Mănuilă şi altele, sta, lămuritor scris, cu litere de tipar, că « femeile române dau pildă ostaşilor noştri ». Oroare însă, de astădată într-al patrulea cuvânt al explicaţiei, l fusese înlocuit prin z, şi ziarul — pretind colegii mei — aşa ar fi ieşit, alergându-se apoi să se confişte de pe la chioşcuri foile nevândute. Ce să mai confişti ? ! Se înfulecaseră ca pâinea caldă”.

— Delectabil, a rostit poetul, dar nu din cauza asta o să cadă, cred, regimul”.

Niciun regim nu cade dintr-atâta, nici măcar un preşedinte de ţară, precum Ion Iliescu, în 1992, când l-a alungat pe Mihai întâiul de pe aeroportul Otopeni, în văzul întregii ţări, la Televiziunea Română Liberă din zilele acelea. Nu mai ţin minte ce scria pe „burtiera” ecranului meu nonplasmatic, dar mi-aduc aminte exact de titlul mare şi roşu, decent până la Dumnezeu, de pe prima pagină a revistei „Caţavencu” :

la otopeni, iliescu s-a purtat ca pe pista lu mă-sa

Formularea e, să recunoaştem, cât se poate de inechivocă, pentru că, fără murmur şi şovăire, acordăm creditul nostru sensurilor din DEX şi excludem din ecuaţie comedia erorilor tipografice.

Mai pudic, dar nu mai puţin transparent, Miron Radu Paraschivescu ne-o sugerează eufemistic, fără urmă de futilitate, identificând-o cu al doilea (întâiul ?) obiect vestimentar ce-o străjuieşte : rochia, în dialog intim cu... briceagul şi făcând împreună casă fericită. Mărturie poezia Nevasta mincinoasă din Cântice ţigăneşti :

Poci să nu cazi în ispită

mândră cum era gătită ? !

Că rochia îi strălucea

de să bagi briceagu-n ea.

Cititorii revistelor literare de altădată, vor fi citit povestioara lui Călinescu, din celebrele Cronici ale mizantropului. E vorba de experienţa trăită de boierul român, vilegiaturist în Germania. Ori de câte ori acesta încălca pe acolo vreo regulă teutonică, apărea şi poliţistul care-i repeta consecvent şi inflexibil invariabilul verboten (fie când călca pe iarbă, fie când scăpa ceva pe jos.) „Admirabili oameni nemţii ăştia, bune rânduieli au”, îşi zice în gând boierul nostru. „Câtă ordine şi curăţenie peste tot ! Cu adevărat demni de urmat”. Atât numai că, întors în ţară, calcă indolent iarba Cişmigiului, leapădă pe alei resturile de ţigară etc. Aflat prin apropiere, un jandarm autohton, se apropie cu timiditate de el şi-i şopteşte umil „Fii bun, boierule, şi nu mai călca iarba că nu-i slobod de la primărie”. Boierul îl priveşte de sus şi-i replică scurt : „DPM”. Pudic, cum se vede, Călinescu siglează[13] vorba neaoşă, împreună cu celelalte două ce-o acompaniază, cu gândul la, desigur, domnişoarele de pension de altă dată, ahtiate după p.l. (presa literară).

Subiectul nostru nu-i, cum am putea crede, proprietate privată exclusiv masculină (a soţului sau, după caz, a amantului). Lucrezzia Karnabatt, „regina scrierii şi intelectualităţii române” cum o alintă Macedonski, şochează lumea literară cu o scriere provocatoare pentru acele vremi intitulată Sexul de peste drum. Volumul se bucură de un nebun succes de librărie, încât Păstorel se vede obligat să consemneze în versuri evenimentul editorial :

Sexul doamnei Karnabatt

De vreo lună mi se pare

A sporit mult la vânzare,

Căci se vinde separat

Fără doamna Karnabatt.

Inimă darnică, după unii istorici literari, fiinţă ingenuă şi decentă, zic domnişoarele profesoare cu gândul la muza lui Eminescu, poeta Veronica Porumbacu se îndrăgosteşte într-atâta de Europa, încât se simte adânc pătrunsă de un înălţător entuziasm cântând-o în versuri şi anticipând astfel... Uniunea (europeană, desigur) de mai târziu ; mă limitez numai la două versuri, dar cât de semnificative :

O, Europa, te simt în mine

Te simt vibrând adânc...

Ce înţelege din acest vibrator... mesaj literar acelaşi Păstorel vă lăsăm singuri să deduceţi ; eu mă limitez doar să constat îmbogăţirea seriei sinonimice de care vorbea Nicolae Felecan pe care l-am citat mai la-nceput (cf. aia, chestia) :

Mult stimată Veronică

Eu credeam c-o ai mai mică,

Dar mărturisirea-ţi clară

Din „Gazeta literară”

Dovedeşte elocvent

Că în chestia[14] matale,

De-adâncimi fenomenale,

Intră-ntregul continent.

În Groapa lui Eugen Barbu „târgul frumos” e însoţit de detalii morfologice neaşteptate evocate de troheii lăutăreşti la nunta Linei :

Şi când mai venii o dată

Găsii uşa descuiată,

Maică, mamă, ce mai fată !

Căci de la buric în jos,

S-a văzut târgul frumos !

Şi-n mijlocul târgului,

Limba cocostârcului.

Toponimicul moldovean Târgu Frumos, în viziunea lui Viorel Ilişoi din reportajul Explore the Moldavian Bride, devine foarte frumos, un posibil logo turistic, câtă vreme dezamăgirea pe care o încearcă autorul, date fiind condiţiile „de cazare” precare, e redusă până la anulare de priveliştea nocturnă pe care o contemplă voluptuos, reluând, însoţit de un comentariu adecvat, epitalamul citat mai înainte din Groapa : „Ne-am plimbat până pe la 3 dimineaţa prin micul târg moldovenesc. I-am arătat lui Lari poşta, drumul spre Iaşi, silozul, primăria, bancomatul. Şi mireasa. Da, mireasa fusese furată şi stătea după un gard verde, păzită de două doamne, aştepta să fie recuperată, conform obiceiului. Şi numai ce vedem că doamnele cele două îi ridică miresei poalele în cap şi ţin rochia ridicată în aer, ca pe un clopot întors. Mireasa îşi dă chiloţii jos, se lasă uşor pe vine şi plasează în peisaj un pârâiaş. Vorba cântecului : Când mă mai uitai o dată,/ Mamă, mamă, ce mai fată !/ Că de la buric în jos/ Se văzu Târgu Frumos./ Şi-n mijlocul târgului,/ Limba cocostârcului.

Cum să spui că nu au turiştii ce vedea în Târgu Frumos ? Sunt atâtea tradiţii şi obiceiuri locale minunate ! Doar cu cazarea ar fi o problemă. Ca brand, avem şi aici forme de relief (şi ce forme !), avem şi un mic pârâiaş” etc.

Cer permisiunea ca, în încheiere, să relatez două episoade biografice legate de subiect. În primul meu an de studenţie, locuiam cu încă zece colegi, într-o cameră de cămin studenţesc (improvizat). Fără baie, fără apă caldă şi fără alte comodităţi ale civilizaţiei moderne. Promiscuitatea e penibilă numai după ce te-ai deprins cu confortul. Nu-mi aduc aminte să fi trăit vreo suferinţă pe vremea aceea. Dimpotrivă. Atmosfera generală era veselă şi, întotdeauna, optimistă. În aceste împrejurări, am fost surprins într-o după amiază, când m-am întors „acasă” de la cursuri, să-i văd pe doi dintre camarazii mei din anul III matematică tolăniţi în pat şi citind, simultan şi vădit întristaţi, acelaşi ziar, „Drapelul roşu”. Noi, cei din anul I, ne-am uitat la ei nedumeriţi cerând din ochi o lămurire. În loc de explicaţie, unul din ei şi-a aprins ţigara, a tras cu sete un fum gros în piept şi a exclamat amărât :

— Fraţilor, s-a scumpit zambilica.

N-am înţeles nimic, evident, până când unul dintre noi a preluat ziarul şi a citit de-acolo cu voce tare decretul lui Ceauşescu privind interzicerea avortului.

Trebuie să recunosc, acum la sfârşit, relatând al doilea episod în chip de concluzie, că sexul femeii, despre care domnul Vaginovski m-a somat să scriu, mi-a fost de mare folos într-o altă împrejurare cât se poate de filologică şi aceasta. La începutul anilor ’90, poliţia din Germania a interceptat o scrisoare cifrată adresată — de un interlop de-al nostru, rom verde, aflat în recluziune — unui traficant de droguri „de afară”. Prietenul meu, Übersetzer de succes (română, engleză şi germană) number one în Frankfurt am Main, dotat de pronia cerească cu un talent nebun în deprinderea limbilor străine şi în faţa căruia, în studenţie şi mai apoi, am trăit complexe umilitoare în această privinţă, m-a rugat să-l ajut s-o înţeleagă, declarându-se incapabil s-o dezlege şi, ca atare, imposibil s-o traducă. Mi-a mai spus el, oarecum panicat, că nici un alt traducător din Frankfurt n-a fost în stare s-o tălmăcească... Să mă roage EL pe mine ! Eu să-l ajut pe EL ? Ce ocazie nesperată şi neverosimilă să scap de complexe ! Să-l fac să înţeleagă că n-am trăit degeaba ! Că şi eu sunt bun de ceva ! Am luat scrisoarea, am întors-o pe toate feţele, am citit-o o dată, de două ori, de trei... şi n-am înţeles mai nimic. Mi-a atras totuşi atenţia suita consoanelor zd, combinaţie atât de rară în româneşte (brazdă, gazdă şi cred că l-am omis pe cel mai cunoscut, mai frecvent şi mai — vorba lui Arghezi — frecventat). Curios pentru ochiul meu filologic, gruparea consonantică se repeta de-a lungul scrisorii. Când am dat însă, la a nu ştiu câta lectură, peste combinaţia timăzdapi, am înţeles cam despre ce-i vorba şi, un pic câte un pic, am dedus mai departe că nârpaie e pârnaie că asacă e acasă, că ilgabe (în scrisoare fără majusculă) e Belgia, că rabia e iarba ş.a.m.d. până la sfârşitul scrisorii. Amicii mei pot confirma că, drept recompensă, prietenul meu m-a dotat, în amintirea şi spre cinstea combinaţiei consonantice zd, cu o Mazdă, pe care am condus-o, cu succes, câţiva ani buni, pe drumurile patriei, spre disperarea colocatarilor din blocul meu care, deranjaţi de „capra vecinului”, şi-au încheiat socotelile cu somnul[15].

Aştept cu nerăbdare să văd dacă domnul Vaginovski se va declara satisfăcut de ceea ce am scris şi, dacă va fi mulţumit, aştept şi recompensa pentru efort. De data asta fără zd.

---

[1] Editura Polirom, Iaşi, 2005.

[2] De citit neapărat : Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

[3] N-am inventat eu numele străzii, edilii timișoreni au botezat-o astfel, într-un moment de freudiană inspirație. Cf. Timișoara, cod postal 300087.

[4] Derivatul acesta a fost folosit prima dată la curtea regelui Franţei (anno Domini 759) de către Bertrada of Laon, consoarta lui Pepin cel Scurt, s-a bucurat apoi de un succes relativ în conversaţiile de salon de pe vremea Regelui Soare ; astăzi e un termen banal înnobilat totuşi de furtunoasele dezbateri politice din Parlamentul Francez.

[5] Cunoaşteţi termenul ? Nu-i nicio ruşine, nici eu nu l-am cunoscut ; l-am găsit însă în iadul lui Parpangel din Ţiganiada lui Budai-Deleanu : „Muierea care pă-al său bărbat / Pentru ibovnicul doară iubit, / Cu venin ş-otravă-au fermecat / Sau macar cum ea l-au omorât, / Pă-ahaia dracii suind călare / O duc unde-i văpaia mai mare / Străpungând-o prin gemănare / Cu tăciuni aprinşi sau înfocate / Frigări, ş­în asemene stare / Aflându-se purure va pate !... / O ! Voi muieri pre slabe de minte, / Luaţi sama la heste cuvinte !”. Aşa-i că nu mai aveţi nevoie de explicaţii lexicografice ?

[6] Nu ştiu ce-şi mai amintesc ascultătorii din acea emisiune, ca şi din opera maestrului, în mod sigur însă că francheţea cu care a pronunţat cuvântul a rămas vie în memoria lor, pentru că „si le mot cul [on ajoute con, n.n.] est dans une phrase, le public, fût-elle sublime, n’entendra que ce mot”. (Renard, Journal, v. TLFI, s.v.)

[7] În traducerile româneşti, cuvântul de ruşine e redus la trei puncte […] — uşor deductibil, acesta, în rimă fiind cu şnur(ul), dimprejur(ul) — atunci când nu-i ramplasat de sinonime pudic-eufemistice precum : dosul, şezutul ori târtiţa. Vezi, între alte traduceri: „Eu sunt François / Ăsta-i cusurul / De la Paris, mai dimprejurul... / Gâtul meu legat cu şnurul / Va şti cât cântăreşte ...”

[8] Românescul fiică e descendentul lat. filia. Îl găsim la Dosoftei în forma veche fie. Astăzi numai în expresii precum fie-mea, fie-ta... Mai târziu, omonimia cu imperativul fie şi cu disjunctivul fie devine insuportabilă şi atunci limba reacţionează cum ştie ea mai bine : îi ataşează sufixul –ica, îmbogăţindu-i astfel corpul fonetic şi evitând ambiguităţile generate de omonimie. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar italianul fica n-are legătură cu lat. filia şi nici cu rom. fiică, pentru bunul motiv că provine din lat. ficus, acesta, la rându-i, din gr. sykon, care nu-i altceva decât dulcea „smochină” : „l’indice (I’m sorry !) del uso basso”. Ceea ce vorbeşte de la sine despre gustul italicilor pentru metafora gastronomică. Nu-i vorbă că nici noi nu stăm prea rău la acest capitol, câtă vreme urmaşul românesc mai îndepărtat al lui ficus e — n-aţi crede ! — chiar ficatul (jecur ficatum).

[9] Terminologia corpului uman în limba română, Editura Mega & Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p.149 şi urm.

[10] Editura Compania, Bucureşti, 2001, p. 81.

[11] Itinerarul de la analogia ca o prună până la identificarea completă cu rânza nu reprezintă altceva decât evoluţia firească a tropilor de la comparaţie la metaforă. Recomand, aşadar, textul citat manualelor alternative de literatură pentru clasa a V-a, secţiunea figuri... de stil. Succes pedagogic garantat.

[12] Tudor Arghezi, Versuri, Editura Cartea Românească, 1980.

[13] Îmi scriu singur, la calculator, textele şi constat că, de multe ori, digitaţia o ia înaintea gândului săvârşind erori impardonabile pe care ulterior nu le mai văd. De data asta, nu ştiu prin ce minune, am observat eroarea, care a luat forma unui i nevinovat, tastat în viteză, între g şi l. Am corectat-o imediat, pentru a nu fi acuzat de misoginism extrem.

[14] Editori scrupuloşi şi textologi vestiţi nu s-au putut pune de acord asupra autenticităţii acestui vers inocent. Şcoala lingvistică ieşeană a optat pentru chestia, în timp ce filologii rectorului pe viaţă Andrei Marga de la Universitatea Multiculturală Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca şi ecțetera susţin cu tărie varianta cu aia, precedată de elocvente puncte de suspensie : „Că în... aia dumitale”, cu precizarea, atât de necesară aici, că silaba pierdută prin bisilabul a-ia, ce a înlocuit trisilabul ches-ti-a, a fost recuperată prin patrusilabul du-mi-ta-le, în locul trisilabului ma-ta-le, menţinând constantă metrica. Obiectiv şi imparţial (ca întotdeauna), nu mă amestec fără probe irefutabile într-o polemică inutilă, mărginindu-mă să constat, ca bătrânul din poveste, că, de-o fi una, de-o fi alta, pentru noi, tot una este. Totuşi, pentru a lămuri definitiv chestiunea (nu chestia), îmi rezerv dreptul de a verifica textul autograf al lui Păstorel, aflat după unele surse la Biblioteca Academiei Române, după altele la Muzeul Literaturii Române, deşi eu cred că poezia se află mai degrabă în arhivele „vinacotecii” restaurantului Capşa din capitală, unde autorul efectua periodic inspecţiuni oenologice.

[15] Am luat cunoştinţă de insomniile lor crâncene, mult mai târziu, abia după ce am studiat cu creionul în mână Teologia albinoşilor (autori : profesor universitar doctor Ciprian Vălcan şi lector universitar doctor Dana Percec, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010, p. 68 şi urm.), tratat universitar de prestigiu al cărui capitol Capra şi Mazda mi-a oferit toate lămuririle necesare.