Disecția epocii care apune

De vreo doi ani de zile le profețesc apropiaților mei iminența unei catastrofe, fără să am vreun indiciu clar și puternic în acest sens. De fapt tonul postărilor mele, pentru cine mă urmărește, trădează profețiile sumbre pe care le făceam în privat: o permanentă oscilare între a vă arăta prostia cosmică a decidenților naționali și europeni, pesimism ascuns de limbaj tăios, demontarea falselor profeții în brațele cărora erați pe cale să vă aruncați pentru că nimeni nu vă arăta realitatea lucrurilor, lehamite ambalată în aroganță (cei care mă cunosc personal știu că de fapt sunt chiar un tip modest, dar am decis să îmi fac un brand dintr-o etichetă pe cât de nejustificată pe atât de greu de dezlipit). Cu excepția unor momente de fericire intensă datorate vreunui eveniment privat, rar găseați pe-aici vreo postare senină, așa cum de fapt e caracterul meu.

Prietenilor care nu credeau în alarmistele mele profeții, Dl. N., prieten vechi de 30 de ani, unul dintre responsabilii siguranței centralelor nucleare din Franța, le tot spunea “ascultați-l pe Daniel, pentru că are un miros unic în a prevedea pericolele”, și, zicea el, “o unică abilitate a corela “les signaux faibles”” - indiciile mărunte - care, luate separat, nu înseamnă nimic dar, corect aranjate într-un puzzle, dau imaginea de ansamblu clară. 

Zilele astea am încercat să identific “semnalele mărunte” de care vorbea Dl. N și să fac o inginerie inversă -disecția unei epoci prea repede trecute- demontând în 20 de piese componente acest puzzle care devine mai clar pe zi ce trece. Iată, în toată splendoarea ei, descopunerea societății nesustenabile în care trăiam până ieri și căreia îi spunem “adio” astăzi:

1) doar salariile din prima ligă de fotbal spaniolă, germană și engleză ajung pentru a plăti 120.000 de cercetători (de 8 ori mai mulți decât are România). Tot mai mulți studenți la “socio-psiho-eco-drept”, dintre care mulți ne vor învăța cum să împachetăm fum, tot mai puțini la științe. 

2) De 20 de ani dăm importanță cosmică unor teme marginale. Priviți care au fost temele majore de dezbatere în UE în ultimii 20 de ani! Vorbele goale, “comunicarea”, au devenit mai importante decât conținutul.

3) Am ajuns ca în țările UE să ne punem obsesiv întrebarea dacă o căsătorie este, într-adevăr, între un bărbat și o femeie! Și ne scoatem ochii între noi cu chestia asta. Hello, people?

4) Valorizăm ciudații și marginalii, ignorăm adevăratele elite, care prin mintea și brațele lor țin civilizația noastră în spinare de secole. Tinerii noștri habar nu au cine ne sunt laureații Nobel, dar ridică la rang de icoană o chiulangioaică ciudată de 15 ani. Ne aruncăm la gunoi pilonii culturali și băgăm în capul copiilor noștri producțiile minore ale unor bravi, dar irelevanți, oameni de cultură, doar pentru că reprezintă “diversitatea”. Ne renegăm propria istorie (și autoflagelăm) doar pentru că, anumite aspecte din ea ne par ca fiind contrare valorilor noastre de azi. 

5) Ne permitem luxul să ridicăm la rang de “opinii”, și să lansăm pe baza lor “dezbateri societale”, elucubrațiile unor dezaxați. Imbecilitățile antivaxerilor sau ale celor care vor să ne constrângă să adoptăm modul lor de viață erbivor, sunt exemple.

6) Lejeritatea cu care ne batem joc de religia care a clădit civilizația noastră și acceptarea -din lene intelectuală și comoditate- a invadării spațiului nostru intim de către religii și obiceiuri care vehiculează teme aruncate la gunoiul istoriei acum vreo 4-500 de ani de Occident.

7) Exprimarea firească a masculinitatății a devenit “toxică”, feminitatea e echivalată cu “depravarea” sau, după caz, “supunerea” față de societatea, nu-i așa, oprimant patriarhală. A ajuta o femeie să care o ladă grea sau a-i deschide ușa, a devenit “o inaccepabilă expresie a sexismului binevoitor”, cum îmi explica deunăzi responsabila cu relațiile dintre bărbați și femei dintr-o mare multinațională. Spokesman a devenit spokesperson, “Ileana doctorița” a devenit “Ileana tractorista” și, iată, - problem solved - am atins, din condei, justificata dorință de egalitate între bărbați și femei în lumea occidentală, uitând că în lumea “altei culturi”, pe care trebuie să o respectam în numele... toleranței, femeile sunt omorâte cu pietre dacă doar se uită la un bărbat. Vorba poetului: privim, prin gaura cheii/emanciparea femeii. 

8 ) Dacă îți iubești țara relaxat și sincer ești un naționalist nefrecventabil, dacă expui evidența și îți place rânduiala firească a lucrurilor ești automat un “reacționar”. Dacă ești mai ghinionist, direct “fascist”!

9) Excelența e suspectă, mediocritatea o virtute. 

10) Aroganța față de culturi majore, China, India, Japonia, Rusia și chiar Turcia, cuplată cu orbirea geostrategică: ne e mai teamă de SUA decât de Rusia sau China. 

11) Nu recunoaștem progresul uriaș făcut din 1990 încoace: ni se pare că a-ți face week-end-urile la Roma, Londra sau Paris e un drept, nu un privilegiu. 

13) Îi învățăm pe copiii noștri origami, “dezvoltarea gândirii critice” și alte chestii “cool”, dar uităm să-i învățăm munții, fluviile și capitalele Europei. 

14) Toată lumea cere drepturi, nimeni nu simte că are și obligații.

15) Pedagogia evidenței e din ce în ce mai necesară: tineri, răzgâiați ai democrației și bunăstării, bărboși, nespălați și cu joint-ul în colțul gurii sau, ca să fim “gender neutral”, șlampote exaltate, îți cer revendicatori explicații despre orice chestie firească, gen : “sigur ești femeie dacă ai sâni și bărbat dacă ai penis?” sau “da’ de ce să fie toalete separate pentru bărbați și femei?”

16) Alegem șefi care, dacă nu sunt cretini de-a dreptul, sunt niște indivizi șterși, mâțe plouate în loc de lei stăpâni pe situație. A devenit subiect de admirație când o țară are premier o casieriță de supermarket și subiect de oprobriu public când un lider este un împlinit membru a elitei intelectuale sau profesionale.

17) Căutarea tenace a performanței și excelenței, care a dus la incredibila dezvoltare a societății noastre, s-a transformat în obsesia “echității”, cel mai adesea obținută prin scăderea nivelului celor din top și nu, așa cum ar trebui, ridicarea nivelului celor de jos.

18) Am neglijat armata și disciplina: forțele armate ale țărilor UE sunt ridicol de subțiri, a devenit de neimaginat ca băieții “să-și piardă timpul” cu o minimă pregătire a apărării vieții lor (à propos, de ce doar băieții? te vor întreba ofuscați cei care nu pot face un pas fără... pedagogia evidenței), dar toți sunt campioni la apăsat pe butoanele jocurilor video. Orice investiție în activități ludice e,  în ochii injectați ai poporului supraturat, justificată, orice investiție în siguranță sau atitudine prevăzătoare e “risipă”.

19) Cu precizie centimetrică smartfonu’ ne trimite reclame personalizate, dar devine o cutie inutilă atunci când ne-ar fi util să facem un tracking al celor cu riscul unei boli potențial nimicitoare. Pentru a-i ajuta pe ei și cei apropiați lor, nu pentru a le spiona escapadele amoroase sau bahice.

20) Puterea de calcul utilizată pentru științele vieții e de zilioane de ori mai mică decât cea pentru rețele sociale și pornografie. Resursele asemenea.

Mai sunt multe astfel de mici chestii, tot atâtea paradoxuri sinucigașe, lesne vizibile dacă gândești limpede și extras din agitația eternei căutări a confortului -boala zilelor noastre-. Eu sunt un norocos, pentru că tata, dotat cu un extraordinar simț al măsurii, moștenit de la bunicul meu, supraviețuitor la Stalingrad și uluitor prin rezistența sa mentală, m-a învățat de mic o chestie fundamentală, pe care societatea noastră a ignorat-o, până azi: 

“Dane, condu-ți viața după deviza “est modus in rebus”! Să nu fii sclavul nimănui, nici măcar al propriilor tale plăceri”. 

El nu mai știe când mi-a spus asta (când mergeam la Mureș, printre brazdele proaspete ale câmpului ce despărțea gara din Săvârșin de râu) dar a rămas linia călăuzitoare a vieții mele, chiar și în zilele pe care le începeam la Chișinău, luam micul-dejun la Viena, continuam cu un meci la Wimbledon și încheiam cu un spectacol de balet și dineu japonez la Paris.

Paradoxal, virusache ăsta nașpa e o catastrofă mult mai mică decât mă așteptam și, după ce ne vom fi numărat morții, e momentul să înțelegem că sensul vieții noastre pe Pământ e mult mai înalt decât căutarea unui efemer și veșnic-insuficient confort. Să-i lăsăm în plata Domnului pe exaltații care luptă războaie minore, dar prin isteria lor ocupă spațiul public care ar trebui rezervat deliberărilor serioase, iar noi, cei cărora Natura ne-a oferit darul rațiunii, să ne ocupăm de cele importante și să-i ajutăm pe cei mulți, dar mai puțin norocoși, să ne urmeze. Sperând că pumnii încasați acum sunt suficient de puternici ca să-i trezească pe cei pierduți în vraja cotidianului ludic, dar, pumnii, prea slabi ca să ne doboare. 

Pentru că încă mai avem resursele să renaștem, și noi ca români, și noi ca Europă unită. Dar pentru asta mai trebuie să avem și norocul unei generații de lideri adevărați și înțelepciunea de a-i identifica. Iar pentru ambele avem nevoie de un singur lucru: să gândim cu capul nostru. 

Hai, oameni buni, curaj! Stăm acasă cu cei dragi, ne punem pe picioare și o luăm de la capăt! Să putem continua, aici pe Pământ, lucrurile superbe începute de cei pe care îi vom pierde în această încercare grea, dar nu de netrecut!