O nouă dimensiune a învățării: mutualizarea cunoașterii

Fără îndoială, cea mai mare resursă a omenirii, actualmente nemobilizată, este cunoașterea. Saltul înspre noua revoluție tehnologică e condiționat de capacitatea noastră de a face cunoașterea disponibilă celor care nu o au. Iar o bună parte din cunoașterea disponibilă la nivel mondial doarme în mințile a milioane de oameni instruiți. V-ați întrebat vreodată câtă cunoaștere dispare din circuit odată cu pensionarea unui profesor? Câtă cunoaștere dispare odată cu moartea unui om instruit? Și cât, din această cunoaștere care dispare din circuitul educațional, ar fi utilă celor care nu o au? Cred că pentru prima dată în istorie omenirea poate face foarte mult din cunoașterea globală disponibilă celor care nu o au, pentru că avem instrumentele de comunicare moderne.

Să mă explic: tot așa cum tone de mâncare se strică în frigiderele oamenilor înstăriți, în loc să-i hrănească pe cei săraci, tot așa cum în pod sau garaj avem, fiecare dintre noi, vechituri neutilizate, dar care ar face fericiți alți oameni, fiecare dintre noi are în mintea sa o groază de cunoștințe care... dorm dar, care dacă ar putea fi transferate unora care nu le au, ar face lumea asta mult mai bună. Cunoștințele, contrar bunurilor, nu sunt perisabile. Ele pot să se rafineze odată cu noi descoperiri, mintea umană deschide zilnic noi porți ale cunoașterii, oamenii nu încetează să învețe odată cu părăsirea băncilor școlii, făcând din transferul de cunoaștere o inepuizabilă sursă de activitate și bunăstare. Soluții pentru transfer de cunoaștere există, la unele dintre ele lucrez de ceva vreme împreună cu profesori remarcabili și informaticieni geniali (de aceea am și deschis acum un an o firmă), viitorul ne va spune dacă o voi face și cu succes. Unica limitare este, de fapt, legată de dorința de a cunoaște.

Până recent transferul de cunoaștere, componenta preponderentă a educării oamenilor, era limitat din motive fizice: un profesor putea, fizic, să predea unui număr mic de elevi iar cărțile, adică depozitul de conținuturi, erau la distanță -în biblioteci și librării- și nu întotdeauna pe înțelesul celor care trebuiau educați. La fel, oarecum, ca bunurile: un anumit tip de haină se găsea doar în buticurile exclusiviste din marile orașe, un vin sau o brânză anume se găseau doar la micul producător din regiunea X a țării Y.

Problema disponibilității bunurilor a fost, însă, rezolvată înaintea problemei disponibilității cunoașterii. Recent au apărut instrumente care au democratizat transferul de bunuri: ebay, al cărui prim obiect vândut era un laser-pointer stricat, permite oricui să vândă pe net cauciucurile de iarnă pe care nu le mai foloseșe sau jocurile copiilor crescuți mari. Azi, ebay valorează 44 de miliarde de dolari. A făcut, în fond, vreun lucru mare? Nu, a permis transferul de bunuri care, înainte, dormeau prin garaje. Amazon a dus lucrurile mai departe: a creat buticul global, în care oricine poate cumpăra orice de oriunde în câteva secunde. Și oricine poate să vândă orice produce în propriul garaj... Azi Amazon, care a început prin banala vânzare de cărți, valorează 1.62 de... trilioane de dolari. 

Recent tehnologiile de comunicații au dus la o nouă piață: economia bazată pe partaj („sharing economy”). Ai un bun a cărui folosință ești dispus să o lași pe o perioadă scurtă, contra cost, altuia? Unii oameni deștepți au inventat airbnb, uber si alte platforme similare. O piață globală a monetizării caselor nefolosite, în primul caz, și a timpului disponibil (și a mașinii) în cel de-al doilea. 

E convingerea mea că a sosit timpul „mutualizării cunoașterii”, a sosit timpul unei mari piețe globale (sau, existând barierele lingvistice, naționale) a cunoașterii, în care fiecărui om care dorește să obțină cunoaștere să i se poată găsi, instantaneu sau programat, un corespondent care deține cunoașterea respectivă și care să știe să o împărtășească (predea), eventual monetizând-o. E momentul unui ”uber al învățării”, al unui ”airbnb al cunoașterii”, iar asta acoperind toate nevoile educaționale de la naștere și până la ultima suflare: de la nevoia imediată de meditații la recalificări profesionale, de la învățarea curriculumului obligatoriu la activități cotidiene. 

Mergând dincolo de nevoia individuală, și gândind civilizațional, suntem nevoiți să observăm că polarizarea lumii este nu doar o sursă a progresului, pentru că generatoare de dorințe, ambiții și efort individual, dar și o sursă a conflictelor: adesea cei care sunt mai jos pe scara socio-economică vor să ajungă sus fără să respecte regulile și să ia locul celor avuți prin forță. În istoria recentă cea mai vizibilă polarizare este pe axa nord-sud: nordul planetei, bogat grație cunoașterii și educației, sudul, în pofida bogățiilor naurale, sărac, pentru că neorganizat și ignorant. Polarizarea a crescut odată cu transferul de bunuri -materii prime- dinspre sud înspre nord și, uneori, întoarcerea lor în sud sub forma unor bunuri cu înalt conținut tehnologic. Sudul exportă metale rare și importă „iphone-uri”. Rezultatul acestei polarizări se vede cu ochiul liber, în presiunea imigrațională pe care sudul sărac și needucat o exercită asupra nordului. Aceasă polarizare nord-sud nu poate duce decât la conflict, e plină istoria de civilizații înalte demolate de cei care vor să le ia locul. 

E opinia mea că unicul mod în care putem evita pe termen mediu creșterea gradului de polarizare, deci unicul mod în care putem evita conflictul, este prin exportul masiv de educație către zonele globului din care, tradițional, am important (și uneori exploatat) materii prime.  În trecut asta nu era posibil, rezultatul fiind catastrofal pentru societățile evoluate: căderea Imperiului Roman e exemplul clasic. Acum, grație tehnologiilor informaționale, totul e la îndemână. 

Așa că... să uberizăm cunoașterea!