Europa versus opinie versus prostie

Disclaimer: conţinutul acestei prelegeri îmbină elemente originale cu prezentarea gândirii unor autori consacraţi. Este vorba în principal de Pierre-Henri Tavoillot în „Comment gouverner un peuple-roi” (2019) şi Niall Ferguson, în „The False Promise of Hypeconnectivity” (2017). Anumite idei, formulări şi parafrazări sunt producţia intelectuală a acestor autori. Fiind o conferinţă, pentru cursivitatea prelegerii, autorii nu sunt menţionaţi exhaustiv. Acest text este un exerciţiu pedagogic care conţine o serie de idei personale și nu are pretenţia originalității necesare unui articol ştiinţific.

1) INTRODUCERE: 

Mărturisesc că creierul meu este obişnuit să gândească în formule, scheme, ecuaţii şi diagrame. Nimic nu mă nelinişteşte mai mult decât neclaritatea, nu pot să operez cu concepte neclare. Empiric am observat că în treburile ţării, de fiecare dată când apare o neclaritate, îşi vâră coada un drăcuşor şi se întâmplă ceva rău. E suficient să vedem două trei formulări insuficient clarificate din Constituţie, şi ce efecte au ele asupra societăţii. De exemplu sintagma „soţi”. E clar pentru toată lumea ce se înţelegea prin „soţi” de către cei care au scris Constituţia, dar pentru că nu se hiperexplicitează că „soţi” e, de fapt, „bărbat şi femeie” avem, iată, discuţii fără sfârşit. Care ne deturnează de la adevăratele probleme. 

Pe perioada vieţii mele publice eram cu atât mai neliniştit cu cât îi vedeam pe colegii mei de Guvern şi politică operând nonşalant cu chestii complicate, legi, sesizări, proceduri fără să am impresia că au o înţelegere profundă şi conceptuală a ceea ce fac, şi, recunosc, mă simţeam stingher când eu trebuia să mă gândesc de zece ori la o frază, ca nu cumva ea să producă efecte nedorite, iar ei produceau roabe de chestii. De fapt mă întrebam adesea, fără să am vreun răspuns, în forul meu intern: „unde naiba găsesc o hartă a democraţiei” care să mă ajute să navighez astfel încât să îmi „dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român”, aşa cum am jurat la învestitură?

M-am liniştit puţin când am aflat că nu sunt singurul care-şi pune întrebări neobişnuite: un celebru fizician, laureat Nobel, Richard Feynman, îşi punea şi el întrebări neobişnuite, de exemplu „care e harta unei pisici”? Sigur, nimeni nu crede că se referea la aşa o hartă, iar întrebarea mi-a părut de bun simţ, pentru că dacă am avea „harta” unei pisici, sau a unui organism, adică dacă am avea un set de ecuaţii care descriu toate caracteristicile organismului respectiv, atunci am putea defini un set de parametri care definesc starea sa „normală”, iar imediat ce unul dintre aceşti parametri e în afara normalităţii am şti imediat ce boală avem şi cum să o tratăm. Dacă vi se pare science-fiction, vă spun că fix cu asta se ocupă mii de cercetători în genetică şi proteomică, să facă o hartă a tuturor interacţiunilor moleculare din organism. Acum, când când ştim încă puţin, „harta moleculară a omului” arată cum se vede în figura 1. Sigur, suntem încă departe, dar asta este direcţia, ne va lua secole până să ajungem acolo dar vom ajunge. 

 

Figura 1: harta interacţiunilor între genele umane: fiecare punct reprezintă o genă cu o funcţie determinată iar fiecare linie reprezintă faptul că două puncte (gene) interacţionează (preluată din literatura științifică)

Ei bine, tot aşa cum Feynman întreba „care e harta unei pisici”, vă propun să încercăm să desenăm „harta democraţiei”, să vedem ce anume e disfuncţional şi, eventual, dacă putem să gândim şi nişte soluţii, fie şi incipiente şi parţiale. Spus pe şleau, la nivelul României, e suficient dacă scăpăm de vreun conducător prost, sau este ceva mai profund care ne scapă dar care trebuie tratat? De ce cred că acesta este demersul corect? Pentru că exact aşa am procedat când am început să fiu implicat în treburile statului şi a funcţionat. Am studiat în comisia condusă de Mircea Miclea care este „harta sistemului educaţional”, unde este ea ruptă şi cum să o reparăm. Am făcut diagnosticul, am luat măsurile, ele au început să producă efecte măsurabile până ce poporul a votat ce a votat şi totul a fost distrus (în acea perioadă România a avut unul dintre cele mai mari salturi la testele PISA, am redus frauda la bac, am început lupta împotriva plagiatelor, am introdus clasa pregătitoare şi multe altele, aş evita însă să fac o şedinţă de psihoterapie de grup pe această temă).

Să ne imaginăm, aşadar că am avea o descriere matematică a tot ce înseamnă sistem democratic, o megaecuaţie care ar descrie harta interacţiunilor şi articulărilor dintre oameni, Constituţie, legi, aplicarea lor concretă, pe scurt o ecuaţie care leagă demosul, poporul, de kratos, adică puterea. Dacă am avea o asemenea ecuaţie, am vedea limpede ce se întâmplă când se modifică un parametru, de exemplu apare o lege nouă. Am vedea lesne dacă acea modificare aduce un plus de stabilitate sau un dezechilibru, aşa cum intuitiv orice om cu scaun la cap îşi dă seama că actualele modificări din justiţie sau educaţie sunt toxice. Am putea astfel corecta, dar în absenţa unei hărţi clare, în loc de disgnostic clar avem opinii! Pe care, evident, nimeni nu poate şi nici nu trebuie să le împiedice, dar care –avem noi impresia– ne îndepărtează de adevăr şi de bunăstare. Voi reveni, pe parcurs, asupra articulării dintre „opinie” şi „democraţie” în Europa, ţin în acest moment să enunţ o primă teză, un truism de fapt, dar, aşa cum spunea Talleyrand, dacă ceva e clar fără să fie enunţat, e cu atât mai clar când este enunţat: 

Principalul pericol la adresa sistemului democratic european este înţelegerea neclară de către „demos”, de către popor a mecanismelor de funcţionare ale „kratosului”, ale puterii.

Sigur, această teză este în sine un paradox, pentru că niciodată în istorie nu am fost mai transparenţi, niciodată în istorie nu am beneficiat de un asemenea acces la informaţie. Totuşi, cu titlu anecdotic, să remarcăm că unul dintre documentele fondatoare ale democraţiei occidentale, Constituţia SUA, a fost elaborată în cel mai mare secret şi dezbătută într-un mod foarte interesant.

Înainte să începem să desenăm „harta democraţiei”, trebuie să vă spun că a avea o „ecuaţie a democraţiei” este şi va rămâne un fantasm, ar fi un fel de „hawk eye” în tenis sau „VAR” în fotbal. A avea asemenea sisteme este eficient dar are şi efecte perverse: ne lipseşte de tonele de bere pe care le-am bea şi zecile de articole de presă pe care le-am scrie sau citi despre ce s-ar fi întâmplat dacă arbitrul ar fi văzut mingea cu 3mm după linie sau „a intrat sau nu mingea în poartă”. 

2) CUM ARATĂ HARTA DEMOCRAŢIEI

Când ne uităm la o democraţie trebuie să ne uităm la fundamentul ei. Fundamentul oricărei democraţii este reprezentat de valorile pe care se întemeiază acea democraţie. „Poporul”, în diferite moduri, sedimentează în timp ceea ce numim „valori”. Ca să dau cele mai cunoscute şi totodată utile argumentaţiei mele exemple: orice francez se culcă seara şi se trezeşte dimineaţa cu „Liberté, Egalité, Fraternité”, orice american este convins că „me and my own self” este centrul universului şi că succesul individului este valoarea supremă pe pământ. Când ne gândim la nemţi ne gândim la valoarea numită muncă, iar la japonezi la respectul faţă de societate şi disciplină. Ca paranteză vă spun că există un observator al valorilor fiecărei ţări, obţinut prin studii sociologice, îl găsiţi pe internet. Putem aşadar fixa un prim ţăruş pe harta democraţiei, anume „valorile” produse de „popor”. 

De ce sunt aceste „valori” importante? Nu ca să ne lăudăm cu ele, ci pentru că din ele izvorăsc, de fapt, „obiectivele” naţiunii respective. Să fiu mai concret şi să vă dau şi exemple: Franţa are ca „valori” „egalité” şi „fraternité”, prin urmare are ca un obiectiv un sistem de educaţie cât mai egalitarist, în care naţiunea îşi sprijnă într-un mod cât mai egalitarist copiii pentru a-i ajuta să înveţe. Aşadar studiile sunt gratuite şi, cel puţin în vremea mea, nu existau burse de merit, ci burse doar dacă erai sărac. E un sistem de educaţie „contributiv”: plătim toţi pentru studiile fiecărui tânăr pentru că... fraternite. În SUA e total diferit: individualismul fiind o valoare de bază, eu, împreună cu familia, ne plătim studiile desigur, de la un anumit nivel în sus. Doar în anumite condiţii, şi bazat exclusiv pe o calitate ieşită din comun asociată cu o stare materială proastă poţi să primeşti o „bursă”. Suma totală datorată de americani pentru rambursarea împrumuurilor pentru studii este de 1,3 trilioane de dolari, adică 1,300,000,000,000 dolari. PIBul României pe 6 ani. Nu discut aici ce e bine sau rău, ci doar observ că dacă valorile sunt clar definite, obiectivele sunt o consecinţă a acestor valori. Putem aşadar pune un al doilea punct pe hartă, anume „obiectivele”, cu atât mai clar şi stabil definite cu cât valorile pe care se întemeiază sunt mai profund internalizate de membrii naţiunii respective. 

Acum să vedem cum ajungem de la „valori” la „obiective”, altfel spus de ce avem nevoie pentru a naviga între cele două tărâmuri. Ei bine, e nevoie de trei lucruri: de reţete, adică cum trebuie să facem lucrurile, de oameni care să execute aceste reţete şi, evident, de bani, adică de buget. Întrebările care se pun imediat, dacă avem un minimum de pragmatism, sunt: cum decidem care sunt oamenii, cum alegem reţeta optimă pentru îndeplinirea obiectivelor şi câte resurse mobilizăm pentru atingerea obiectivelor? 

Ei bine, răspunsul miracol la toate aceste întrebări este foarte simplu: sistemul politic, maşinăria democratică a fiecărei ţări, adică suma legilor şi cutumelor care reglementează relaţia dintre demos şi kratos se pune în funcţiune şi produce oamenii care vor conduce destinele cetăţii: „guvernul”, reţetele, adică programul de guvernare, şi bugetul cu care aceşti oameni trebuie să realizeze obiectivele naţiunii. 

Aşadar, pe baza „valorilor” unei naţiuni, aceasta îşi defineşte obiectivele, întru a căror atingere sisteme politic (democratic) selecţionează, dintre candidaţi, pe cei care vor conduce, evident, cu programul de guvernare aferent, pentru o perioadă de timp dată. În această maşinărie intră „candidaţii” şi „programele electorale”, maşinăria se pune în funcţiune, şi din ea ies „guvernul” şi „programul de guvernare”, miniştrii depun jurământul şi încep să lucreze pentru atingerea obiectivelor izvorâte din valorile naţiunii. Într-o primă aproximaţie grosieră cam aşa arată „harta democraţiei”:

Figura 2: „Harta democraţiei”

3) CARE SUNT PROBLEMELE PE CARE LE IDENTIFICĂM IMEDIAT

Dacă ne uităm atenţi imediat apar două probleme de funcţionalitate precum şi o întrebare crucială, la care eu unul nu am putut găsi un răspuns, nici în perioada în care conduceam destinele ţării şi nici după:

Mai întâi problema evidentă: aţi văzut vreodată vreun program electoral care să conţină un „buget”? Eu nu. Altfel spus, nimeni, niciodată, preelectoral nu vă spune „avem atâţia bani la dispoziţie care ne permit să facem X spitale, Y şcoli, Z km de autostradă, să avem N funcţionari şi T ajutoare sociale”. Toţi spun că vom face şi spitale, şi autostrăzi, şi pensii şi salarii, şi, dacă ar putea, şi mici şi bere pentru tot poporul. De aceea, ciclu electoral după ciclu electoral, oamenii observă că promisiunile nu au fost ţinute, ceea ce creşte, de la un ciclu electoral la altul, gradul de neîncredere din societate: oamenii nu mai au încredere că participarea lor la sistemul democratic le va aduce vreun beneficiu şi avem ceea ce numesc „demisia cetăţeanului”. O primă miniconcluzie: „criza” pe care o deplângem cu toţii nu mai este „criza” pe care o vedeam în fiecare dimineaţă acum 30 de ani când deschideam frigiderul... gol. Criza pe care o trăim este o criză a decalajului între aşteptările induse de promisiunile auzite la fiecare ciclu electoral şi realitate. Doar că, dacă ne-am fi uitat atenţi la ceea ce se promitea, nu era nevoie de doctorat în fizică atomică pentru a şti că cele vehiculate acolo nu erau realizabile. Nu vreau să mă lungesc prea mult dar vă reamintesc că acum 30 de ani dacă v-aş fi spus: „peste 10 minute vine câte o pizza cu carne şi ciuperci pentru fiecare” cu toţii v-aţi fi bucurat. Acum dacă vă spun acelaşi lucru, unii îmi vor spune „eu vreau vegană”, alţii „eu vreau doar cu carne bio” iar unii vor spune „eu mai bine sushi, dar doar de somon din Atlanticul de nord”.

A doua problemă vizibilă pe această „hartă”, o problemă comună României şi Europei: care sunt valorile fundamentale, îmbrăţişate larg şi internalizate adânc în conştiinţa noastră colectivă?

Care sunt „liberté, egalité, fraternité” ale noastre? Eu, oricât m-aş strădui, nu găsesc, poate distinşii noştri invitaţi intelectuali nu chimişti, ne vor lumina. Consecinţele sunt că neavând un set puternic de valori, ne este greu să definim obiective clare. Din pricina neîncrederii crescânde descrise mai sus avem o ofertă electorală din ce în ce mai de proastă calitate. Iar oricât de bună şi performantă ar fi maşinăria democratică, oricât de bune ar fi legile şi sistemele, dacă materia primă e de proastă calitate nu există nicio şansă să obţii ceva calitativ. Chiar dacă ai un Jaguar, el nu va funcţiona cu ulei de Trabant. Consecinţa este creşterea deficitului democratic, de la un ciclu electoral la altul. Şi, element crucial, asta oricât de performant ar fi „sistemul”. Vedem asta în Uniunea Europeană: tratatele care reglementează instituţiile sunt, fără îndoială din ce în ce mai bune, mai „democratice”, mai detaliate. Dar, paradoxal, gradul de nemulţumire creşte... Chiar dacă, haideţi să privim obiectiv, niciodată nu am dus-o mai bine.

Acum am să pun o nouă întrebare din seria „care este harta pisicii”. Pe care vă rog să o înţelegeţi la adevărata ei semnificaţie şi, fără să exagerez, aproape tragedie personală pe care am trăit-o când pur şi simplu nu am ştiut să îi răspund: 

„Cine este poporul?”

Să explic: când depui jurământul te obligi să serveşti „poporul român”. Dar am avut o cruntă dilemă la un moment dat pentru că am luat, concomitent, două decizii: curăţenia la bac, cu camere de luat vederi şi, a doua, cruciada antiplagiat. Cu prima victimă majoră un premier. Reacţiile au fost teribile: mulţi oameni au susţinut cu putere, mulţi alţii m-au linşat mediatic. Acum, logic, mă întrebam: eu pe care popor îl servesc conform jurământului? Pe cel care vrea examene corecte şi doctorate pe bune, sau pe cel care vrea să copieze la examene şi are doctorate plagiate? Sigur că nouă, în acest cerc select, răspunsul ne este evident, dar ia să ieşim în stradă să întrebăm, şi s-ar putea să avem o surpriză.

Motiv pentru care am spus, atunci, că această decizie nu îmi poate aparţine, pentru că e limpede ce am ales eu. Această decizie aparţine naţiunii: vrea să meargă alături de cei cinstiţi sau alături de hoţi? Totuşi, nu am încetat să mă întreb: ce e poporul până la urmă? Noi, cei de aici? Cei cu doctorate plagiate, bac fraudat?

Veganii sau măcelarii? Şi putem până mâine dimineaţă să tot facem astfel de antiteze, şi vom constata vrând nevrând că nu ajungem la un răspuns simplu. 

Aş mai remarca o chestiune înainte să mergem mai departe. Şi anume aceea că în toată această hartă,  destul de echilibrată, toate frustrările se revarsă pe un punct relativ mic, pe guvern, într-un infernal ciclu al neîncrederii: se numeşte guvernul, se bea şampania, moment din care începe lenta coborâre în infern, rapid oamenii sunt nemulţumiţi pentru că nu apar ca prin minune şcolile, spitalele, autostrăzile, laptele şi mierea, ba mai sunt şi nervoşi pentru că Baconschi fură voturi la Paris, Funeriu n-are bacalaureatul şi Pleşu are ochelari, şi, gata, se induce ideea recurentă că odată demolat acest atractor al negativităţii din societate, toate se rezolvă. Doar că a doua zi o luăm de la capăt... Şi atunci omul de ştiinţă din mine vine şi pune întrebarea: dar dacă problema nu e în acest punct mic de pe hartă, numit guvern? Dacă problema este... la popor sau, mai bine zis, la modul în care se articulează lucrurile în sânul poporului? 

4) DIFERITELE TIPURI DE POPOARE (DUPĂ TAVOILLOT)

Aşadar, problema fiind grea, să facem ceea ce ne învaţă Descartes, şi să o descompunem în probleme mai simple. Prima fiind, „cine este poporul?”. O problemă la care reflectez din 2012 dar la care nu găseam un răspuns clar pentru că inevitabl cădeam pradă „tentaţiei unicităţii” şi să definesc poporul ca un corp unic. Până ce, recent, am îmbrăţişat viziunea unui filosof francez, Pierre-Henri Tavoillot, care ne spune că, de fapt, „poporul” are cel puţin trei faţete:  „poporul societate”, „poporul putere” şi „poporul opinie”. Dar să explicăm în detaliu teoria lui Tavoillot pe care o găsesc nu doar atractivă şi convingătoare dar şi foarte utilă argumentelor mele. 

„Poporul societate” în viziunea lui Tavoillot este suma indivizilor liberi şi egali care împart un spaţiu comun, iar relaţiile dintre aceştia sunt reglementate prin codul civil. Practic este suma noastră şi a interacţiunilor noastre care se desfăşoară în cadrul unor reguli pe care, mai mult sau mai puţin le stabilim între noi.

Faptul însă că nişte indivizi împart acelaşi spaţiu geografic nu e suficient ca ei să formezie un popor. E suficient pentru a forma o ceată, o gaşcă, dar nu un popor. Pentru a trece de la starea de fapt la un „stat de drept” adică la o formă de stabilitate, mai e nevoie ca aceşti indivizi să dorească să trăiască împreună, altfel spus să cedeze, fiecare, câte puţin din nevoile şi dorinţele lor individuale pentru a forma un Stat, care este incarnat de „poporul putere”. Acolo unde raporturile individuale pot să se schimbe în timp, noţiunea de stat le conferă perenitate, iar prima formă de renunţare la ceva propriu în folosul tuturor este impozitul. Pe baza căruia se construieşte o viaţă colectivă. Poate cea mai clară reprezentare a „poporului putere” este imaginea de pe frontispiciul Leviathanului de Thomas Hobbes, unde vedem figura suveranului atotputernic. Dar dacă ne uităm mai atenţi observăm că el este compus din suma indivizilor, din suma subiecţilor săi. Tot în desenul de pe Leviathan, mai observăm că „satul” desenat este organizat şi are în centru... biserica. Aşadar, esenţial pentru o relaţie funcţională între „poporul putere” şi „poporul societate” este... organizarea, exprimată nu doar prin capacitatea „poporului putere” de a conduce dar şi prin capacitatea „poporului societate” de a se lăsa condus.

Vedem aici mugurii unei teze de-a lui Tavoillot: „În democraţie arta de a guverna este mai ales arta de a fi guvernat”.

 

Figura 3: Frontispiciul Leviathanului de Thomas Hobbes

Aş mai adăuga un simbol foarte puternic aici, şi anume imnul Japonez, Kimigayo:

Fie ca domnia voastră

Să continue timp de o mie, timp de opt mii de generaţii,

Până când prundişul devine rocă

Acoperită de muşchi verde

Putem interpreta „roca” solidă şi perenă, ca fiind formată din suma tuturor indivizilor. 

Pentru a evita veşnica tentaţie a „poporului putere” de a îngloba „poporul societate” (comunism) sau a „poporului societate” de a îngloba „poporul putere” (anarhie) soluţia liberală a fost de a menţine echilibrul prin apariţia „poporului opinie”, care ne apare sub forma spaţiului public şi a tot ceea ce cuprinde el. Un alt mod de a vedea „poporul opinie” este de a-l vedea ca suma oamenilor şi ideilor care populează spaţiul deliberativ, iar la acest lucru vom reveni un pic mai târziu. 

Figura 4: Cele trei faţete ale „poporului” în viziunea lui Tavoillot

Suntem în acest moment obligaţi să ne întrebăm ce se întâmplă dacă cele trei „popoare” nu sunt într-un echilibru? Ei bine, dacă echilibrul nu este păstrat avem „bolile democratice”, în care poporul se întoarce împotriva sa. Să le vedem:

• Dacă „poporul putere” atacă „poporul opinie” şi „poporul societate” avem ceea ce numim dictatură. Dacă „poporul putere” împreună cu „poporul opinie” atacă „poporul societate”, ajungem în situaţia de „totalitarism”. 
• O a doua boală, care o să vi se pară surprinzătoare, şi care e nouă, este „Transparentita”. Vi se pare surprinzătoare pentru că de obicei credem că mai multă transparenţă duce la mai multă democraţie, dar trebuie să fim foarte atenţi pentru că am văzut că un exces de transparenţă, Wikileaks de exemplu, devine o armă în mâinile inamicilor noştri. Pentru a fi convingător fără un exces de cuvinte, aş menţiona ceea ce spunea Ivan Agayants, mare maestru al manipulării sovietice: „Dacă Occidentul nu ar avea libertatea presei ar trebui să o inventăm”. Cu siguranţă transparenţa noastră actuală l-ar fi satisfăcut. 
• A treia boală repertoriată de Tavoillot este „Intimismul”: „poporul societate” se hipertrofiază şi asistăm la triumful „privatului” asupra spaţiului public. Totul este luat „a la legere” şi într-o manieră familiară, indiferent de circumstanţe. Spaţiul public devine o piaţă a divertismentului şi a plăcerilor, unde orice comportament este justificat prin impunerea „libertăţii individuale” în detrimentul interesului comun. Suntem cool, distrăm pentru a favoriza afacerile, cultura, ideile, politica sunt transformate într-un spectacol permanent, or, toate astea sunt lucruri serioase de fapt. Se mai manifestă prin solicitarea ca guvernarea să fie emoţională când de fapt ea trebuie să fie raţională, prin promovarea moralei în locul politicii, prin valorizarea identităţilor şi conferirea unei excepţionalităţi imaginare cuiva pentru simplul motiv că aparţine unei minorităţi, uitând pur şi simplu că fiecare dintre noi suntem minoritatea altcuiva!

Este limpede că trebuie să împiedicăm cele trei boli să apară, motiv pentru care, ne spune Tavoillot, este nevoie de un mecanism care ţine cele trei popoare împreună. El numeşte acest mecanism, în roşu aici, „poporul metodă”, care este o secvenţă, un algoritm dacă vreţi, care trebuie să se repete periodic pentru ca relaţiile dintre cele trei popoare să fie armonioase: este vorba despre alegeri, deliberări, decizii şi prezentarea unui bilanţ. Asta este, de fapt, maşinăria politică de care vă vorbeam la început. 

Să notăm în trecere că un popor, pentru a trece testul timpului, are nevoie şi de o naraţie, de o istorie proprie. Care, în fapt, de fiecare dată când se priveşte în oglindă vede ceva diferit. „poporul naraţie” înglobează de fapt istoria comună a celor patru popoare, poporul societate, putere, opinie şi metodă. Pentru a veni în concret, în România avem astăzi de ales între două naraţii diferite ale noastre: cea de tipul Ioan Aurel Pop şi cea de tipul Lucian Boia. Fiecare se regăseşte în cea care îl reprezintă!

 

Figura 5: Arhitectura „poporului” care posedă trei faţete, o metodă de convieţuire între cele trei faţete şi o naraţie, care îi asigură „istoria”

În concluzia acestei părţi, l-aş cite pe Tavoillot care spune foarte franc că 

„iată, democraţia este un regim complicat şi care cere eforturi, pentru cei care nu sunt dispuşi să le facă îi sfătuim să meargă să trăiască în dictatură. Democraţia nu este făcută pentru fraieri, poporul trebuie să fie şi el la înălţimea produsului care i se oferă”. 

Şi nu este vorba doar de dictatura puterii, a kratosului, asupra poporului, a demosului, dar şi o, citez „posibilă dictatură a celor cu timp, bani, idei fixe şi bune reflexe militante, care transformă minorităţi determinate în tirani ai majorităţii”. Aş spune că eu, unul, resimt acest ultim pericol din ce în ce mai puternic.

5) EUROPA VS OPINIE VS PROSTIE

Mergând mai departe, şi pentru că titlul conferinţei este „Europa vs opinie vs prostie”, să ne limităm astăzi la examinarea atentă a articulării între „poporul opinie” şi „poporul societate”, respectiv „poporul putere” şi să vedem ce anume nu funcţionează şi ulterior ce soluţii sunt. Pentru că în opinia mea, şi nu numai, proastele articulări la acest nivel sunt în mare parte responsabile de „decepţia faţă de democraţie” pe care o resimt mulţi oameni în România şi în Europa. 

Funcţia „poporului opinie” este să delibereze. Aici trebuie să facem clara distincţie între adevărata sa funcţie, cea de a delibera, adică de a la decizii în urma unor dezbateri, şi a... dezbate, adică a discuta fără constrângerea de a lua decizii. Din punct de vedere al utilităţii sociale, dezbaterea e asimilată, şi devine, adesea o flecăreală, o pălăvrăgeală. Uitaţi-vă la „dezbaterile” din Parlament. Parcă e o competiţie de tipul „încurcă-i drace”. Uitaţi-vă la celebrele „talk-showuri”. Intri în ele bou şi ieşi vacă. Rememoraţi ultimele discuţii pe teme publice din mediul dumneavoastră apropiat, familie şi prieteni, sau chiar din disputele de opinii de pe facebook sau ce reţele sociale folosiţi: aproape sigur la capăt aţi regretat că le-aţi început pentru că singurul rezultat a fost să vă certaţi cu oameni apropiaţi. Să remarcăm, mai în glumă mai în serios că tot e bine că nu aţi ajuns la pumni:  

o primă premisă, nescrisă dar solidă, a dezbaterilor în democraţie, subliniată de Tavoillot, este că 

„mai bine ne aruncăm unii altora argumente decât pumni şi că mai bine ne bazăm pe forţa argumentelor decât pe argumentul forţei dar suntem obligaţi să facem şi o constatare, şi anume că democraţia pare astăzi să fie permanent beată de propriile-i discursuri”

pentru că dreptul la opinie este profund înrădăcinat în democraţiile occidentale, şi nici nu poate să fie altfel.  

Înainte de a progresa, să poposim un pic asupra a ceea ce este „o opinie”. Distingem aici, spus simplu, trei chestiuni diferite: 

1. un adevăr absolut, gen 1 plus 1 egal 2, 
2. opinia, adică produsul unei judecăţi care este doar plauzibilă (mâine plouă) dar posibil dubitabilă şi 
3. prostia: adică ceva fals în mod manifest dar în care un număr semnificativ de oameni cred. 

Şi, chiar dacă dl Pleşu ne-a vorbit aproape perfect despre prostie, eu nu rezist să vorbesc mai mult de 40 de minute fără să fac o experienţă, aşa că să facem una.

Trebuie să mă credeţi pe cuvânt că cele două sticle de aici sunt rezultatul unei experienţe începute acum o lună: am luat doi ficaţi de raţă şi i-am băgat în câte o sticlă. Am lăsat ambele sticle la macerat, la căldură, o lună. Una dintre sticle e asta. Cealaltă a fost spălată de exact 200 de ori prin umplere cu apă, clătire prin agitare de 10 ori şi aruncarea apei de clătire. Sticla este acum plină cu a 201 a apă de clătire. 

Am acum nişte întrebări pentru dumneavoastră dar vă rog să fiţi sinceri:

• credeţi că dacă dacă aveţi gripă şi beţi o duşcă din această a 201-a apă de clătire, vă veţi face bine?
• Cine crede că această apă îl va vindeca/
• Cine crede că această apă îi va face rău? Mi-aţi da 3000 de Euro pe această sticlă/
• Acum o ultimă întebare: cine a cumpărat deja, sau a avut rude şi prieteni care au cumpărat homeopatice? 

Ei bine, şi acum surpriza: cel mai vândut medicament homeopatic se fabrică exact aşa. Vi se pare neverosimil? Vă asigur că e exact cum spun. Cu siguranţă vi se pare o prostie acum să vă puneţi speranţele în aşa ceva, dar, iată, o prostie pe care unii dintre noi au şi plătit-o cu bani grei. Acum să ne punem întrebarea justificată: dacă dăm bani grei pentru aşa o chestie, înşelându-ne, oare de câte ori ne-am înşelat când am crezut un tip din opoziţie, care avea vorbele la el, în detrimentul unuia din Guvern (sau viceversa) şi am dat jos prin vot zisul Guvern, influenţând negativ propria noastră viaţă? De ce am făcut-o? Pentru că aşa ni s-a părut, pentru că „poporul opinie” nu şi-a făcut bine treaba. Iată deci proba practică despre cum anume e foarte uşor ca prostia să devină opinie şi ulterior certitudine. Eu, şi alţii ca mine, considerăm că acest tip de mecanisme duc, încetul cu încetul la transformarea publicului în ceată. Ce înseamnă asta? Că într-o democraţie în care spaţiul deliberativ este viciat poporul se transformă în ceată. În loc să fie public, adică să ia decizii cât de cât raţionale, în propriul său interes, aşa cum se presupune că face poporul societate, poporul ceată ia decizii emoţionale, bazate pe orice prostie ridicată la pretenţia de opinie, sau, dacă spălarea pe creier este suficient de bine făcută, ridicată la rang de certitudine. 

Dincolo de aceste elemente clare dar totuşi anecdotice, să ne căutăm puţin şi reperele filosofice şi istorice, să vedem dacă putem să găsim măcar o sursă a acestei dificultăţi în a delibera eficient. Aristotel ne învaţă că sunt trei elemente ale deliberării: 

1. Deliberarea înseamnă discuţia organizată despre un dezacord: nu are sens să ne spunem între noi lucruri pe care le ştim deja, sau să ne gratulăm reciproc
   
   
2. Deliberăm cu scopul democratic doar despre ceea ce putem să schimbăm
   
   
3. Deliberarea nu este despre finalităţi, ci despre modul de a le atinge: chirurgii nu deliberează despre necesitatea de a face bine un pacient, asta e clar, ci despre cum să îl facem bine.

La punctul 3 ne sare în ochi imediat o diferenţă între ceea ce ne învaţă Aristotel şi situaţia de azi: azi finalităţile deliberărilor nu mai sunt atât de clare şi, chestiune subtilă, azi, contrar greciei antice, trebuie să luăm în considerare toate punctele de vedere, ca să nu zic nici opinii dar nici prostii, altminteri ne trezim cu etichete defavorabile. 

De ce finalităţile nu mai sunt atât de clare: pentru că ne-am cam debarasat de constrângeri: nu mai avem constrângeri religioase, tehnologia a evoluat întratât încât nu mai avem decât foarte puţine constrângeri naturale şi nu mai avem nici constrângeri izvorâte din cutume sau istorie. Aşadar nu ne mai este teamă să punem în discuţie principii etice fundamentale. Ba uneori este privit chiar cool să faci aşa ceva. Două exemple care îmi trec prin cap: eutanazia şi căsătoria cuplurilor homosexuale. Ca să fac o analogie, deliberarea fără finalităţi clare este ca fotbalul la porţi care se mişcă tot timpul: alergăm dar nu dăm goluri. 

Să notăm aşadar: 

finalităţi din ce în ce mai vag definite, ceea ce ne readuce la diagrama mea, unde ne reamintim că dacă nu avem valori clar stabilite, obiectivele vor fi vagi şi ne va fi greu să ştim încotro mergem. Revenim, iată, inevitabil, la definirea valorilor.

Omul de ştiinţă din mine nu poate merge mai departe fără să vă spună care este unul dintre mecanismele cele mai facile de inducere în eroare: „prezentarea corelării a două elemente ca fiind o cauzalitate”. Un exemplu plauzibil şi unul absurd: 

• „politicianul X a băgat la bancă 15.000 de Euro cash fix în ziua în care a fost văzut luând un plic la restaurant de la afaceristul Y”. Câţi dintre dumneavoastră aţi sări ca arşi şi l-aţi vrea arestat pe şpăgar? Chit că se dovedeşte după 3 ani că plicul era doar o invitaţie la botezul copilului. 
  
  
• A doua, absurdă: numărul piraţilor scade pe măsură ce creşte temperatura globală. Concluzie: piraţii păstrează temperatura pământului constantă. Este şi un site internet, spurrious correlations, care ne arată corelări ridicole, dar matematic aproape perfecte.
  
  
  

  Atenţie aşadar: corelare nu înseamnă cauzalitate.

Încă un element care adaugă semnificativ la poluarea spaţiului deliberativ, cu toate că iniţial toată lumea credea că va participa radical la crearea unui spaţiu deliberativ perfect: falsa profeţie a hiperconectivităţii, spus simplu internet (Foreign Affairs septembrie octombrie 2017, Niall Ferguson explică tehnic dar foarte clar acest lucru) pe care eu l-am formulat diferit, dar concluzia este aceeaşi. 

Tavoillot ne explică că sunt trei sfere ale deliberării, pe care le-am sugerat adineaouri: 

• sfera instituţională, Parlamentul
• sfera spaţiului public: televiziuni, campanii electorale, etc
• sfera privată, prietenii, familia, reţelele sociale.

Tavoillot constată că timpurile moderne au dus la amestecarea celor trei sfere şi, ca o consecinţă, apar fie solicitări aberante, prin care fiecare cetăţean revendică să fie ascultat de Parlament, fie speranţa să fim toţi de acord pentru că suntem expuşi aceleiaşi informaţii. Cum demonstrăm că cele trei sfere sunt amestecate? Nimic mai simplu: mesajul preşedintelui SUA, care are butonul nuclear într-o mână, ajunge instantaneu la noi prin twitter. Trump ne este „prieten” pe twitter, ni-l şi imaginăm scriind un tweet pe toaletă cu butonul nuclear într-o mână şi mobilul în cealaltă. Dezbaterile Parlamentare sunt live la televizor, numai cine nu vrea dintre politicieni nu are acces la televiziuni, miniştrii sunt de dimineaţa până seara pe facebook şi răspund live celor care comentează. 

În realitate fenomenul pervers care se întâmplă este simplu şi îl numesc delegarea încrederii. Suntem supuşi unei cantităţi de informaţii pe care creierul nostru nu este capabil să o proceseze: acum 20 de ani erau încă doar câteva canale media. La televizor ne vorbeau un număr limitat de lideri, care erau, de fapt, depozitarii încrederii noastre. Un exemplu: Funeriu dezbate la televizor cu Xulescu despre utilitatea clasei pregătitoare. Funeriu zice că e bună, aduce argumente, dar e puţin mai arogant el aşa de felul lui, şi nici nu zâmbeşte la cameră. Xulescu, femeie, zâmbitoare, serafică, bunicuţă cumsecade, zice că e rea. Fără argumente prea tari. Mămica medie, Yulescu, priveşte la televizor şi va avea mai degrabă încredere în cea cu care se identifică. Va crede deci că clasa pregătitoare e proastă. Dar merge pe facebook şi citeşte ce scrie mămica de la etajul 6: experienţa ei cu clasa pregătitoare a fost de-a dreptul genială, copilul a fost fericit şi a învăţat foarte multe lucruri. Pe cine va crede mămica? 

Spus simplu, am trecut de la comunicarea 1 la n, la comunicarea n la m. Cu o consecinţă simplă: delegarea încrederii şi, odată cu ea, scăderea încrederii în lider. 

Asta are două resorturi: primul este că în trecut autoritatea liderului avea ca sursă divinul, iar acum autoritatea sa este dată de... o slabă majoritate de votanţi, oameni simpli, ca mine şi ca dvs. Al doilea resort este proximitatea de cel care emite mesajul, adesea condimentat cu o experienţă proprie aparent de netăgăduit. Desigur, în practică exemplul meu cu pregătitoarea nu e întâmplător: în realitate în 2012 când am introdus-o, din cauza minciunior opoziţiei de atunci, PSD mai ales, doar 18% dintre părinţi o acceptau, cu consecinţe politice dezastruoase pentru mine. La un an după punerea în funcţiune 93% dintre părinţi erau mulţumiţi cu ceea ce se întâmplase, cu... zero consecinţe pozitive pentru mine. 

Am stabilit aşadar că:

• Deliberarea în democraţie trebuie să nască decizii şi nu să fie o simplă pălăvrăgeală
• Spaţiul deliberativ este poluat pentru că nu mai avem finalităţi clare, avem în schimb multe prostii ridicate la rang de opinie şi, în final, ceea ce eu cred că este cel mai mare pericol
• Prin transformarea poporului societate în popor ceată, deliberarea care trebuia să producă încredere produce tone de neîncredere, bagă în ceaţă în loc să clarifice, ducând inevitabil la impresia unei deposesii democratice. 

Cu un exemplu concret: milioane de britanici au urlat că vor afară din UE pentru că „nişte unii pe care nu îi cunoaştem şi nu i-am ales de la Bruxelles iau decizii pentru noi” uitând că cei de la Bruxelles sunt fie parlamentari europeni aleşi de ei, fie miniştri duşi la putere tot de ei, fie chiar premierul britanic, votat tot de ei. Dar, din motive de foarte proastă informare care are ca resorturi cele explicate mai sus, britanicii s-au simţit deposedaţi de drepturile lor democractice şi ne-au spus good bye. Dar, paradox, continuă să plătească camera lorzilor, unde se ajunge oricum dar nu democratic. 

E limpede că acest sentiment de deposesie democratică dublat de lipsa unor decizii clare, cât de cât acceptate de societate şi izvorâte din deliberări bine conduse, întăreşte cele trei tentaţii mortale pentru democraţie, care sunt, aşa cum spune şi Tavoillot:

• anarhia ("nimeni nu are căderea să ia decizii pentru mine"),
• teocrația ("religia îmi oferă repere certe şi solide pentru că vin din cer"). Azi, să o recunoaștem, pericolul teocrației nu vine de la creștinism (care în trecut el însuși a fost o teocrație), pentru că societatea creștină a echilibrat relația stat-biserică și
• iliberalismul ("soluții, nu discuții"). 

Apostolii celor trei tentaţii vin şi cu argumente aparent valide dar cum nu se poate mai false : 

Apostolii unei democraţii fluide, a unei anarhii organizate dacă putem spune aşa, citează exemplul Elveţiei, unde se votează aproape tot. Nu avem aici timpul să analizăm de ce Elveţia este şi va rămâne o singularitate, dar trebuie totuşi să citez o replică celebră din filmul « Al treilea om » care ne spunea că Italia, sub Borgia a cunoscut 30 de ani de teroare, dar l-a dat pe Michelangelo, da Vinci şi renaştarea, iar 500 de ani de votită în Elveţia a dat umanităţii ceasul cu cuc…

Nu o să pierd foarte multă vreme asupra teocraţiilor, care astăzi se văd în splendoarea lor în lumea islamică. Aş mai sublinia aici un lucru esenţial : pericolul teocraţiilor pentru democraţiile noastre nu trebuie subestimat. 

Franţa de exemplu, stat laic în inima sa, respectă cu sfinţenie laicitatea la nivel central, dar la nivel local, în celebrele « banlieues » găsim mii de insule în care teocraţia islamică este, de facto, instaurată. 

Când vorbim despre teocraţii, adică avem un « popor putere » învestit direct de Dumnezeu, trebuie să remarcăm exemplul Japoniei din nou : Odată cu adoptarea Constituției Japoniei în 1947, împăratul nu mai era un suveran ce domnea prin drept divin, ci un om care este un simbol al statului și al unității poporului. Altfel spus s-a produs transformarea paşnică a unei teocraţii, cert, de alt tip ca cele islamice de azi, într-o democraţie (şi ea cu diferenţe notabile faţă de cele occidentale).

Adepţii iliberalismului citează adesea ca exemplu de succes Singapore. Pe scurt, Singapore este astăzi una dintre ţările de top după ce, în anii 60, era practic lumea a 3a. Pentru că a avut un « dictator luminat », Lee Kuan Yew. De remarcat că Deng Xiaoping, o lună înainte de a fi numit în fruntea Chinei, a fost într-un stagiu de învăţare în Singapore şi s-a inspirat masiv în reformele sale din succesul Singaporean. Să nu uităm însă că aceste lucruri se calchează pe tradiţionala opoziţie în cultura chinezească între confucianism, care consideră că ţara trebuie condusă prin mandarini, apţi să pună deoparte interesele lor pentru a servi binele comun, şi legişii, care consideră că legile sunt singura sursă a recompenselor şi a pedepselor. Ultima variantă a dus la construirea marelui zid chinezesc. Iliberalismul occidental, practic, propune renunţarea la anumite libertăţi pentru un mai bine economic, obţinut graţie deciziilor mai rapide şi amputării spaţiului deliberativ. 

6) SĂ REPARĂM DEMOCRAŢIA ÎN LOC SĂ CĂDEM ÎN CELE TREI CAPCANE : SOLUŢII

Cred că, în loc să cădem în una dintre cele trei capcane de mai sus, e mai bine să reparăm democrațiile noastre (şubrezite de lipsa de încredere) prin ameliorarea sau chiar reinventarea unui spațiu deliberativ sănătos. Pentru că avem o problemă nu numai cu "puterea" ("kratosul") dar şi cu "poporul", ("demosul") şi, până la urmă, aşa cum ne spune Tavoillot, "arta de a guverna e şi arta de a fi guvernat"... Vast şantier, dar dacă nu ne punem urgent la treabă... fixați-vă centurile de siguranță: 

vom oscila între dictatura ticăloşilor, care fac trafic cu tone de frică, şi cea a oamenilor noi şi şmecheri, cu vorbe dulci permanent la ei, care fac trafic cu speranță. Deşartă. 

Sper că v-am convins până aici că vicierea spaţiului deliberativ pune în pericol însăşi existenţa democraţiilor noastre pentru că este la originea unui cerc vicios : ridicarea prostiei la rang de opinie legitimă produce senzaţia de deposesie democratică auto-întreţinută prin perpetuarea acestor nemulţumiri. 

Înainte să trecem să vedem câteva soluţii posibile, aş vrea să vă pun în gardă referitor la câteva false soluţii. Poate cea mai răspândită şi facilă idee care este şi la modă astăzi, este creşterea participării civice. Este ea o soluţie ? Nu neaparat, şi cu siguranaţă nu una sistemică, din cel puţin trei motive : 

1. lumea se plictiseşte repede, mai ales pentru subiecte tehnice
2. se instaurează dictatura celor care au timp şi bani, precum şi idei fixe. Ştiu asta toţi cei care participă la şedinţele cu părinţii, la şedinţele de scară de bloc
3. în ultimul rând, dacă deciziile sunt colective, cine poartă responsabilitatea în caz de decizii proaste ?

O altă idee, demagogică, este că, deliberând, « poporul » se poate elibera de sub tirania politicienilor de profesie. Poate ar fi mai bine să reflectăm dacă ameliorarea spaţiului deliberativ nu ar trebui să ducă la o înţelegere mai profundă a poporului referitoare la modul în care să se lase guvernat şi, mai ales, în a-şi alege guvernanţi mai apţi. 

7) SOLUŢII :

O primă soluţie, expusă de Tavoillot, este « Să protejăm ecosistemul deliberativ »

 Să îl protejăm de cine ?

Ei bine, deschiderea pe care o are spaţiul nostru deliberativ este astăzi maximă, la fel este şi utilizarea sa de către inamicii noştri: la exterior, poate ar fi bine să nu mai privim cu atâta admiraţie tâmpă « pârâcioşii » (whistleblower) care se prevalează de « transparenţă » pentru a face publice cele mai importante secrete ale statelor noastre democratice, cu riscul de a le şubrezi, gen Wikileaks. Vă invit să parcurgeţi cartea lui Gastineau şi Vasset : « Arme de destabilizare masivă, anchetă asupra afacerii scurgerii de date » dacă sunteţi interesaţi de aprofundarea acestui aspect. Spaţiul nostru deliberativ trebuie să fie protejat şi de pericolul intern de « o minoritate care pretinde că e guvernată de legi mai importante decât legile ţării » : ecologismul radical, fundamentalişti religioşi, anarhişti extremi, toţi nişte grupuscule extremiste care saturează spaţiul deliberativ, epuizându-l şi nelăsând loc pentru alte teme, mult mai relevante şi importante. Faţă de aceste vulnerabilităţi interne şi externe, Tavoillot ne propune trei posibile soluţii : 

1. să ne protejăm nu neaparat de « fake news », ci de « dangerous news ». Adică nu cred că este prea important să consumăm resurse în a combate ştirea că Kim Kardashian şi-ar fi făcut nuştiu ce operaţie estetică, ci, de exemplu, să ne protejăm de minciunile sfruntate ale anti-vaxerilor, care ameţesc de cap categorii întregi de oameni mai puţin educaţi, cu rezultatul celor mai grave epidemii din ultimele decade şi zeci de copii morţi.
2. Presiune pe ceea ce numim GAFAM (Google, Apple, Facebook, Amazon, Microsoft) dar şi NATU (Netflix, Airbnb, Tesla şi Uber), care vin tare din spate. Să vă dau un exemplu concret : dacă un ziar online publică un articol despre mine, iar un cititor face un comentariu în care mă ameninţă, ziarul (în calitate de complice), şi eventual cititorul dacă este prins, sunt condamnaţi penal. Dar nu cel care adăposteşte site-ul ziarului respectiv şi care are, graţie puterii sale informatice şi economice, cele mai multe resurse pentru a combate fenomenul. Or această situaţie trebuie să se schimbe, altfel gunoiul cibernetic va invada spaţiul informaţional, la fel cum gunoiul spaţial riscă la un moment dat să pună în pericol sateliţii.
3. Al treilea şantier propus este profesionalizarea mass-media pentru a creşte fiabilitatea informaţiei : este remarcabilă în acest sens lansarea « Journalist Trust Initiative » acum fix un an, pe 3 aprilie 2018, care este un « dispozitiv de autoreglementare al mass media care să lupte împotriva dezinformării online ». E limpede că o acţiune venită din interiorul mass media şi nu impusă de vreun stat, ceea ce ar echivala cu cenzura, este mult mai eficientă şi bine primită. E aici o importantă schimbare de paradigmă, pentru că se introduce o autoritate de servicii şi nu una de dominare. Această « autocenzură » responsabilă este un serviciu suplimentar pe care mass media îl oferă beneficiarului.

O a doua soluţie, expusă de Tavoillot, este « Să asigurăm o dezvoltare durabilă a spaţiului deliberativ, asigurându-i complexitatea şi imparţialitatea » 

Schimbările tehnologice din ultimii 50 de ani au dus la atâta informaţie şi atâtea posibilităţi încât e posibil ca instituţiile democratice, inventate când aceste lucruri nu existau, să nu mai fie adaptate zilei de azi. Probleme mai complicate cer oameni mai bine pregătiţi, experţi, care însă nu au legitimitatea democratică. Guvernarea tehnocrată şi eşecul ei politic arată acest paradox : vrem să fim conduşi de experţi care să înţeleagă complexitatea lucrurilor şi care să fie şi imparţiali, dar îi criticăm că nu au legitimitate democratică. Aici o soluţie ar fi ca instituţiile politice deliberative, Parlamentul, şi decizionale, Guvernul, să se armeze cu echipe de experţi care să ofere soluţii optime. Iar politicienii care au legitimitate democratică câştigată prin alegeri, să aleagă dintre soluţiile optime pe cele care sunt şi acceptabile. Eu unul visez să ajungem în momentul în care un ministru să ne spună : « avem de ales între opţiunea A cu consecinţele astea şi opţiunea B cu alte consecinţe, iar eu, pentru că sunt învestit cu responsabilitatea de a face ceva concret aleg opţiunea A pentru că… ». Astfel nimeni nu s-ar simţi exclus din procesul decizional tot aşa cum nimeni nu ar putea să pretindă că este singurul care are dreptate împotriva tuturor. « Prinţul », ca să folosim terminologia lui Machiaveli, ar avea ca fişă a postului să arbitreze între diferitele posibile soluţii. 

O a treia soluţie, puţin ciudată dar cu care sunt total de acord, este « Utilizarea inteligentă a secretului şi a şmecheriei ». 

Nu o să fac aici mari teorii, o să vă spun însă câteva anecdote care ilustrează bine ceea ce vreau să transmit : constituţia SUA a fost elaborată în cel mai strict secret. Deliberările au durat 4 luni, până în 17 septembrie 1787 şi au produs unul dintre fundamentele democraţiilor noastre. Apostolii transparentitei ar trebui să reflecteze puţin la asta. Un alt exemplu este din experienţa proprie : introducerea camerelor de luat vederi la bac. Încă din septembrie 2009 am introdus în ordinul de ministru, dar în termeni foarte vagi, posibilitatea de a supraveghea video şi audio examenele. Această chestiune, introdusă perfect legal, nu a atras atenţia nimănui pentru că nimeni nu şi-a imaginat că cineva chiar are curajul să o pună în practică, în contextul de fraudă generală. În secret, împreună cu inspectorii şcolari generali, am instalat camerele în sălile de examen, iar anunţul public a fost făcut perfect legal, dar în ultimul moment pentru ca mafioţii care se hrăneau cu milioane de euro anual din această fraudă generalizată să nu aibă timpul necesar să riposteze. And the rest is, of course, history. Aşadar, acţionând în limitele legale există spaţiu şi iată, este şi util, să acţionezi uneori în secret dar şi să foloseşti spaţiul deliberative cu puţină şmecherie. Pe care nu cred că e bine să o considerăm ca fiind imorală. 

În final, ca a patra soluţie, este o obligaţie: “Să învăţăm arta de a finaliza deliberările”. 

Aţi auzit cu toţii de procedura numită “filibustering” adică dreptul senatorilor americani ca odată ce iau cuvântul să nu poată să fie opriţi. Este o procedură prin care un senator poate să întârzie un vot, adică luarea unei decizii, iar recordul în deţine Strom Thurmond, cu un discurs de 24 de ore şi 18 minute. O altă procedură este să depui mii de amendamente, aşa cum se practică în Parlamentul României la adoptarea bugetului, amendamente pe care ai dreptul să le susţii! Finalul este apoteotic: de obicei pentru a nu lungi la infinit dezbaterile pe buget, majoritatea negociază acordarea unor victorii politice cu minoritatea, astfel trecem cu bine bugetul! Un alt exemplu este dat de modul în care am trecut Legea educaţiei: după dezbateri de vreo 3 ani, prin procedure Parlamentare şi după ce a trecut de camera deputaţilor, legea a fost blocată la Senat. Iar noi, guvernul, am pus capăt interminabilelor trollari şi am adoptat-o prin procedura parlamentară de angajare a răspunderii guvernului. 

Pe temele mari, marile dezbateri de finalizează de obicei cu un discurs istoric. Interesante sunt de exemplu discursurile lui Simone Veil, referitor la depenalizarea avorturilor în 1974 şi al lui Badinter în 1981, când pedeapsa capital a fost abolită, ambele în Franţa. În România, poate cel mai bun discurs care a închis o dezbatere a fost cel al lui Avram Iancu, în 1848, atunci când s-a aşezat în faţa moţilor săi şi au pornit înspre Blaj: “No, hai!”. 

În final, aş sumariza revenind la “Harta democraţiei”, cu speranţa că am clarificat puţin cum sunt constituite democraţiile noastre, care le sunt punctele slabe, de ce este important să nu cădem nici în anarhie, nici în teocraţie şi nici în iliberalism, dar, în loc, să ne concentrăm asupra asanării spaţiului deliberativ nu prin false soluţii de circumstanţă, cum ar fi false profeţii ale unei participări democratice plenare, ci fiind pragmatici şi urmând cele câteva soluţii propuse aici. 

8) UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI VALORILE EI

Aş încheia cu această diagram revenind de unde am pornit, şi anume la valori, dar fiind un pic mai concret. 

Figura 6: O mai detaliată „hartă a democraţiei” bazată pe valori, care clarifică relaţia între „demos” (popor) şi „kratos” (putere)

Uniunea Europeană se bazează pe entuziasmul fiecăruia dintre noi pentru o construcţie care ne-a asigurat 70 de ani de pace cu preţul a 1% din PIBul nostru. Cea mai profitabilă investiţie din istorie. Dar dincolo de modul în care fiecare dintre noi înţelege ce este şi cum funcţionează Uniunea Europeană, există tratatul Uniunii Europene, mai precis tratatul de la Lisabona. Care ne spune două lucruri esenţiale :

Primul, în preambul : 

• DECIȘI să parcurgă o nouă etapă în procesul de integrare europeană inițiat prin constituirea Comunităților Europene, 
  
  
• INSPIRÂNDU-SE din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile și inalienabile ale persoanei, precum libertatea, democrația, egalitatea și statul de drept, 
  
  
• REAMINTIND importanța istorică a sfârșitului divizării continentului european și necesitatea stabilirii unor baze solide pentru arhitectura Europei viitoare, 
  
  
• CONFIRMÂND atașamentul lor față de principiile libertății, democrației și respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept,
  
  
• HOTĂRÂȚI să întărească solidaritatea dintre popoarele lor, respectând totodată istoria, cultura și tradițiile acestora… 

Al doilea în celebrul articol 2 : 

• Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre întro societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați

Şi, din nou, mintea mea de cercetător în ştiinţe exacte simte nevoia de claritate: cum trebuie citit acest cuvânt, vag până la urmă, „toleranţă”? Toleranţă faţă de ce anume? 

Citind preambulul avem un prim element de răspuns: „toleranţa” trebuie citită în cheia moştenirii religioase a continentului nostru, şi anume a creştinismului şi iudaismului. 

Şi în final o întrebare: oare care sunt valorile larg îmbrăţişate de români, pentru a putea clădi pe ele obiective clare pe care să le urmărim cu perseverenţă? Poate, în loc de discuţia despre Dragnea, Băsescu sau mesianismul unor mişcări politice noi, promotoare a „omului nou”, ar trebui să avem o deliberare pentru a ne fixa, în sfârşit, valorile. 

No, hai!